Salutare, prieteni
Sorin de la Socializează cu noi aici. Bine v-am găsit cu un nou articol.
Astăzi o să vă povestesc despre cum am mers în drumeție pe munte cu Costin – 9 ani, Răzvan – 10 ani, Monica – 11 ani și cu mamele lor Laura și Carmen, vara aceasta, pe 24 iunie.
Sper ca rândurile de mai jos să vă facă să înțelegeți beneficiile pe care le pot aduce copiilor voștri drumețiile pe munte.
Și apoi să decideți voi dacă le folosiți sau nu la creșterea micuților.
De asemenea, sper să vă dați seama cât de important este ca ei să meargă pe munte în compania unei persoane calificate, a unui ghid profesionist. Am scris mai multe despre asta în secțiunea dedicată.
Excursia de mai jos a fost una privată, creată la cererea lor și pe care am personalizat-o pentru obiectivele și posibilitățile lor.
A avut loc în munții Bucegi la Crucea Eroilor Neamului de pe Muntele Caraiman.
Sper ca rândurile de mai jos să vă inspire, să vă învețe și, de ce nu, să vă amuze.
Să-i dăm bătaie.
Propunerea
Telefonul
Pe la început de iunie sună telefonul. Mă uit la display. Un număr pe care nu-l aveam în agendă.
-Alo, bună ziua
-Bună, Sorin! Numele meu este Carmen și te-am găsit pe youtube. Ți-am văzut toate filmulețele și mi-au plăcut foarte mult.
-Ahhh….ok! Bună, Carmen. Îmi pare bine de cunoștință. Mulțumesc. Mă bucur că ți-au plăcut. De aia le-am și făcut. Ca oamenilor să le placă. Cu ce te pot ajuta?
-Sorin, eu și sora mea Laura, am vrea să luăm pe copii și să mergem pe munte într-o drumeție. Și vrem să ne fii tu ghid.
Hmm… mă gândesc…
“Interesantă propunere. Eu am făcut excursii la munte doar pentru adulți până acum. Aici sunt 3 copii implicați.”
Prima mea reacție internă a fost să-i recomand un prieten de-al meu ghid care face ture pe munte cu copii.
Dar apoi m-am gândit.
“Băi, ia stai puțin, hai să încerc și asta, poate o să-mi placă cu puștii pe munte. E o nouă provocare.”
Cer detalii.
-Ce vârste au copii, Carmen?
-Păi fiică-mea are 11 ani și băieții lui sor-mea 9 și 10 ani.
-Voi ați mai mers pe munte până acum?
-Eu, da, dar doar trasee simple. Și am luat-o și pe fiică-mea cu mine.
-Pe unde ați fost?
-Păi…Am fost la Crucea Caraiman, dar de la Piatra Arsă, nu din Bușteni.
-Hmm… Interesant. Ați fost pe Brâna Mare a Caraimanului sau prin platou?
-Da. Pe bârnă am fost.
-Pe “brână” vrei să spui, nu?
– Brână se zice? Eram convinsă că se zice “bârnă” 🙂
-Nu, nu. E brână termenul.
Zâmbesc. Și mie mi s-a întâmplat să pocesc denumiri din lumea muntelui.
Întrebările
– Cum stă grupul vostru cu pregătirea fizică, Carmen? Faceți sport?
-Eu nu fac sport și nici sora mea. Copiii sunt copii, mai fac pe la școală, dar nu sunt sportivi. Fiică-mea merge la dansuri.
-Cu kilogramele cum stați?
-Sorin, prost. Avem multe. Și eu și Laura. În schimb, copiii sunt la greutatea normală.
-Hmm… Atunci trebuie să facem un traseu simplu care să-i facă pe copii să le placă muntele, nu unul greu care să le producă o amintire neplăcută. Și unul pe care să-l puteți face și voi, adulții.
-Da, de acord.
-Bun. Probleme de sănătate? Și pe cele actuale, dar și pe cele “foste” vreau să le știu.
O simt pe Carmen cum ezită.
“Alertele” mele interne de ghid se activează și eu ciulesc bine urechile pentru că este o parte importantă a discuției.
-Păi, cam da… Eu m-am tăiat cu motocoasa la picior acum ceva timp, dar m-am refăcut complet. Laura și-a rupt ligamentele incrucișate la schi și, după ce merge o perioadă de timp, începe să o doară genunchiul. Copiii nu au nicio problemă de sănătate.
-Uuupppss. Nu sună foarte încurajator. Ce facem dacă suntem pe munte și Laura nu mai poate merge?
-Sorin, poate să meargă câteva ore, dacă traseul este ușor.
-Okeeey. Echipament aveți? (un okeey lung înseamnă că o să analizez asta încă o dată după ce încheiem conversația)
-Nu, nu avem, dar am citit articolele tale despre ce ne trebuie pe munte ca echipament și o să ne luăm tot ce este nevoie.
În timp ce vorbele lui Carmen treceau prin rețele GSM scumpe aflate la mare distanță de noi ca să ajungă la mine minte mea era în dubii: “Să mă bag, să nu mă bag?”
-Și pe unde vreți să mergem, Carmen? Te-ai gândit la un traseu?
-Sorin, mergem unde vrei tu, unde crezi tu că o să le placă copiilor. Copiii mi-au zis “mami, vrem și noi acolo sus la Cruce” (la Crucea Caraiman se referea Carmen). Dar eu nu știu dacă ei pot să facă asta. Să meargă atâta timp.
Mă gândesc la datele tehnice ale traseului spre Cruce: distanță și diferență de nivel. Nu-mi aduc aminte care sunt. A trecut ceva timp de când am fost pe acolo. Știu doar că e un traseu cât de cât ușor pentru un adult. Trebuie să mă uit pe hărți să aflu exact.
-În regulă, Carmen. O să mă gândesc la un traseu potrivit datelor pe care mi l-ai dat. Cum facem cu transportul acolo?
-Păi, eu am un Duster, încap 5 persoane în el.
-Și eu am o Toyota Yaris. La mine încap 4 persoane. Bun. Deci mergem cu mașinile personale.
Mai schimb câteva impresii despre munte cu Carmen. Îmi dau seama că este o persoană care respectă natura și care are un bagaj de cunoștințe montane consistent, dacă e să-l comparăm cu cel al unui adult obișnuit.
Îmi place asta.
Îmi spune că, în afară de ieșitul în natură pentru mișcare și sănătate, obiectivul principal al excursiei noastre este ca copiii să învețe despre munte de la un ghid profesionist.
Mi-a plăcut și asta. Se pare că toate eforturile pe care le-am făcut în scris pe online pentru educarea cititorilor nu a fost în van. Toate video-urile alea nu au fost degeaba.
Există oameni care acordă importanță bunelor practici în ale mersului pe munte.
-În regulă, Carmen. Revin cu o ofertă scrisă pe whatsapp. Cu traseul, cu programul și cu implicațiile financiare.
-În regulă, Sorin. O zi frumoasă!
-Mulțumesc, Carmen. O zi frumoasă!
Alegerea traseului
Deschid laptopul.
90% era clar că vom merge la Cruce.
Dacă copiii și-au exprimat dorința să ajungă acolo înseamnă că ei vor suporta mai ușor eventualul efort implicat de traseu.
Mă uit pe aplicațiile pe care le folosesc ca ghid.
Mă uit pe pozele din drumețiile pe care le-am făcut la Crucea Caraiman în anii trecuți. În 2020 am fost ultima dată acolo, dar am ajuns urcând din Bușteni pe Jepii Mici.
Sunt 3 variante de traseu care ar putea fi catalogate drept ușoare pentru a ajunge la Crucea Caraiman.
Două trasee de la Babele și unul de la Piatra Arsă. Mă uit la datele tehnice ale celui de la Piatra Arsă. E lung și are o diferență de nivel nepotrivită pentru copii. Îl tai de pe listă.
Mă gândesc să le propun traseul circuit, pe la cabana Caraiman, pe Brâna Mare, la Cruce și apoi înapoi prin platoul la Cabana Babele.
Este început de iunie. Știu că s-ar putea să fie încă zăpadă pe brână. Sun la Salvamont să mă informez. Vocea de la celălalt fir îmi spune:
– Este încă zăpadă pe Brână. Abia am revenit de la un accident în zonă. Nu vă recomand să mergeți pe acolo decât dacă sunteți alpinist experimentat și aveți echipament de iarnă: colțari, piolet.
-Ok! Când estimați că nu o să mai fie zăpadă? Oare dacă mergem peste două săptămâni? Pe 24 iunie?
-Cred că pe 24 o să fie ok. Nu o să mai fie zăpadă atunci.
-În regulă. Vă mulțumesc.
O sun pe Carmen.
-Carmen, m-am gândit! O să mergem la Crucea Caraiman, cum vor copiii. Dacă îi ducem într-un loc în care vor ei să meargă, vor suporta mai ușor efortul drumeției. Nu mergem de la Piatra Arsă pentru că e dublu ca efort. Urcăm cu telecabina din Bușteni la Babele, apoi mergem pe la Cabana Caraiman, pe Brâna Mare a Caraimanului și apoi ne întoarcem prin platou, pe lângă Vârful Caraiman.
-Aaaa, Sorin. Nu, nu vreau să mergem pe Brâna Mare a Caraimanului. Eu am fost pe acolo. Știu cum e zona: cu lanțuri, cu zone unde se vede hăul în jos și îmi este teamă că cei mici nu vor face față.
-Ok, Carmen, dar eu îi pot ajuta să treacă zonele mai dificile. Sunt șanse mici să avem probleme.
-Știu, știu, dar eu o să am emoții și nu vreau așa ceva.
-Înțeleg, Carmen. În regulă. Atunci o să mergem dus-întors prin platou pe sus unde vor fi șanse minime de incident. Pe 24 iunie este ok pentru voi?
-Da. 24 iunie este o dată bună pentru noi.
Totul e pus cap la cap
Mă așez din nou în fața laptopului.
Pun totul pe hârtie: ore, bani, cost benzină, cost telecabină, timpi de urcare, coborâre, timp de așteptare, timp de rezervă, toate “micile nebunii” care fac ca un program de o zi să se îndeplinească așa cum l-am stabilit.
Sun la telecabină. Aflu detalii despre aglomerație, costuri etc.
Pare ușor să fii ghid montan(tu mergi și oamenii merg în spatele tău), dar, frateeee, nu este. Chiar deloc. Când mergem pe munte efectiv – aia este, zic eu, cam 40% din toată munca.
Sunt multe decizii de luat și oricare dintre ele te poate arunca în “groapă”. Chiar și una care aparent este un mic nimic.
Oferta mea pentru Carmen a fost pentru:
- 5-6 ore de drumeție(cu pauzele incluse) cu mine, ghid montan autorizat de Ministerul Turismului pentru un grup de 5 persoane: 2 adulți, 3 copii
- momente de educație montană pentru copiii de-a lungul drumeției: cum citim o hartă? cum folosim bețele? Animalele din munți. Ce facem dacă ne întâlnim cu ursul? etc.
- tariful telecabinei Bușteni – Babele dus-întors
- poze din drumeție cu aparatul meu profesionist
- video-uri și poze cu drona la cruce
- condus 5 ore pe drum cu mașina
- benzina mașinii mele – 300 km, 6 la sută
Îi trimit lui Carmen oferta de preț detaliată pe whatsapp.
-Super, Sorin. Este exact ce voiam. Da. Suntem de acord cu costurile.
-Mă bucur să aud, Carmen. O să-ți trimit pe mail contractul cu toate termenii și condițiile excursiile noastre. Te rog să-l citești și să-mi confirmi că este ok.
-Sorin, dar este nevoie de toate chestiile astea oficiale?
-Carmen, conduc un business mic, dar unul profesionist. Normal că sunt necesare. Vom opera cu contract, cu factură, așa cum trebuie.
-În regulă. Aștept totul pe mail.
A doua zi primesc mesaj de la Carmen că a citit contractul, că este ok pentru ei și că a făcut deja plata excursiei.
Cruceaaa Caraiman, 24 iunie, venimmmmm!!!
Începe excursia
Drumul până acolo
Timpul trece, na, că asta face el, trece și vine și ziua excursiei noastre.
Mă uit pe aplicațiile meteo. Avem deja o primă victorie. Este o zi perfectă pentru a duce începători pe munte. Soare all the way.
Stabilim să ne întâlnim la Laura acasă la 6:45 de dimineață.
Zis și făcut. Ne întâlnim. Fac cunoștință cu copiii: Răzvan și Costin sunt băieții Laurei. Monica, fata lui Carmen.
Primul contact a fost de succes. Băieții mi-au arătat cățeii și pisicile lor și m-au întrebat dacă îmi plac animalele.
Eu am înțeles din asta că ne vom înțelege de minune pe munte. Hai să vedem dacă așa va fi.
Ne suim în mașini și pornim la drum.
Facem un singur popas, la Ploiești, la Petrom să mâncăm un sandwich și să mai povestim puțin.
Monica îmi arată o hartă cu zona crucii pe care a găsit-o pe internet. A printat câte un exemplar pentru Răzvan și pentru Costin.
Gestul ei m-a impresionat.
Cum se implică copiii și ce soluții găsesc atunci când sunt puși în situațiile care trebuie.
Monica, putea să nu facă nimic legat de hartă, dar ea a fost curioasă și s-a documentat despre locul în care vom merge.
La 9:30 parcam mașinile în parcarea de la Telecabina Bușteni, lângă Hotel Silva.
Începem să ne echipăm, adică ne îmbrăcăm pentru drumeție, punem chestiile de care avem nevoie în rucsac etc.
Eu mă echipez repede și apoi mă duc să-i ajut și pe ei.
Îi învăț pe copii cum să-și regleze rucsacul și cum să folosească chingile lui ca să-și pună bețele pe el.
Îi simt foarte curioși și avizi de informație. Îmi place asta.
Durează ceva echiparea asta. Cam 15 de minute.
Ne punem la coadă la telecabină. O iau în față și mă duc până sus în stația telecabinei ca să-mi dau seama cât mai avem de așteptat.
30 de minute. Nu-i bai. E zi frumoasă. Hai să folosim pauza pentru niște povești cu iz montan.
Lecția de orientare
-Copii, în ce munți mergem noi astăzi?
-…. (nici un răspuns)
– Hai, nimeni nu știe? Începe cu B.. buuuuu
-……
-Bucegi, în munții Bucegi mergem astăzi.
Copii se luminează la față și repetă după mine: “Buceeegii”
-Știți cum arată o hartă atârnată pe perete? Știți de punctele cardinale? Unde este Nordul?
Monica(M): Sus.
-Bine, Monica. Și dacă nordul este în sus, ce este în stânga?
Răzvan(R): Estul
-Ești sigur?
R: Nu, nu. E vestul.
-Bine, așa este.
-Țineți minte cum am venit noi pe șosea de la București. Dacă vă gândiți la harta României, noi de unde am venit spre munți.
M: Noi am venit din sud.
-Super. Așa este. Și când am ajuns la munți, ați văzut cum am luat-o pe lângă ei, prin dreapta, ca să ajungem aici la Bușteni.
Costin(C) -Da, am văzut.
-Bun. Dacă noi am lăsat munții în stânga venind din sud și acum suntem în partea lor dreaptă, în ce parte a lor suntem? În nord, în sud, în vest?
R: – În est suntem.
-Toată lumea de acord?
Pauză… se gândesc.
M: -Da. În estul munților Bucegi suntem.
-Super. Bravo copii. Așa este. Și dacă acum suntem în est și telecabina merge în direcția aceea, în ce direcție merge?
Se simte deja mirosul de neuroni încinși. Copii se gândesc.
R: -Spre vest
Cearta de la telecabină
Din fața cozii se aud voci ridicate. Cineva s-a băgat în față și lumea a “sărit” cu gura pe el și îl ceartă.
Copii nu mai sunt atenți la mine și se uită la “spectacol”.
Nu-mi place asta. Violența verbală. Îmi vine să intervin. Mă abțin.
Ce exemplu dăm noi, adulții, copiilor prin certurile aceastea?
Atunci când vor crește mari, ei vor face ce facem noi acum, adică își vor rezolva situațiile prin ceartă.
Se potolesc cu greu ăia din față, dar se potolesc până la urmă.
Pheuu… E liniște din nou.
Animalele din munți
Mai înaintăm puțin la coadă.
-Copii, ce animale trăiesc în munți? Unul fiecare, vă rog.
R: – Ursul, Lupul!
-Răzvănel, am zis unul fiecare. Ia stai tu o tură.
Răzvan râde.
M: -Râsul.
C: -Vulturul.
Și jocul continuă până când, cu indicii ajutătoare de la mine, gen: “are blana roșie”, “erau în Moldova, pe vremea lui Ștefan”, “face ssssss”, “învelea ciocolata” copiii, identifică pe rând: vulpea, zimbri, vipera, marmota, cocoșul de munte, cerbul, ciuta.
Poate vă întrebați ce făceau mamele în timpul aceasta, prieteni.
Păi se uitau și ascultau și ele, ce să facă?
Ce ne spune harta?
Coada de la telecabină intră în clădire. Mai avem doar 15 minute de așteptat.
Scot harta mea cu zona în care mergem. Mă așez pe trepte, îi pun pe copii în spatele meu și încep să le vorbesc despre semnificația semnelor de pe hartă.
Sunt genul de profesor care preferă să pună elevul în situația în care găsește el răspunsul gândind, decât să il dau eu și el doar să-l memoreze.
Practic prin modul acesta de abordare vreau să le insuflu copiilor deprinderea de a-și rezolva singuri problemele, de a-și găsi singuri răspunsurile.
Vreau să le dau încredere că și ei pot.
Așa că, prin întrebări logice succesive, copiii și-au dat seama singuri de următoarele:
- la ce altitudine suntem?
- la ce altitudine este crucea?
- câți metri trebuie să urcăm ca să ajungem acolo dacă pornim de jos?
- la ce folosesc liniile alea multe de pe hartă(curbele de nivel)?
Exact cum am făcut mai devreme cu punctele cardinale, așa am făcut și acum cu harta.
Nu terminăm bine studiul hărții că trebuie să ne suim în telecabină.
Din stație se vede maiestoasa cruce unde vom ajunge azi. Copii sunt veseli, pregătiți de drumeție.
Premieră în telecabină
Telecabina urcă lin pe cablu pe lângă pereți abrupți de stâncă. E spectaculos.
Copiii admiră împrejurimile.
Liniștea este amestecată cu vocile colegilor de drum care se aud din când în când:
“Uite, mami, ce frumoasă e cascada.”
“Mergem pe vârf, stăm 30 de minute și apoi ne întoarcem repede”
“Maria, scoate degetul din nas”
“Ai luat cremă de soare?”
Deodată o voce animată zice.
“Ia uitați căprițele!!!”
Și bam… se întâmplă o primă premieră pentru Răzvan, Costin și Monica.
Pe un versant se văd câteva capre negre. Niște puncte care se mișcă în iarba muntelui. Ei nu au mai văzut așa ceva în sălbăticie.
Fețele lor curioase se luminează.
C: -Mami, Căprițele. Waaawwwwww. Oh my God!!!
Laura: – Da, mami! Sunt capre negre.
Călătoria pe cablu se termină repede, în cam 15 minute. Apuc să le arăt crucea, dar și cabana Caraiman din telecabină.
Drumeția pe munte
Bețele
Ajungem sus la Babele. Ieșim din stația telecabinei.
Copiii sunt îmbrăcați prea gros. Aceasta este o greșeala frecventă a începătorilor în lumea muntelui.
-Copii, ne dezbrăcăm la tricou. Ne vom pune în mișcare, corpul nostru va genera căldură și nu o să ne fie frig. Acum când stăm pe loc, înainte de plecare, este ok să ne fie puțin frig.
-O să vedeți că după 50 de metri de mers nu o să ne mai fie.
R: -Dar eu sunt mai friguros.
-Răzvane, mergi pe mâna mea de data asta și, dacă îți este frig mai încolo, îți pui geaca pe tine, da?
R: -Da.
Toată lumea se conformează indicației și rămânem la tricou.
M: -Avem nevoie de bețe?
-Da. Hai să învățăm să le folosim mai întâi.
Le arăt cum să țină bețele în mână și cum să le regleze. Le reglez chingile pe mâini. Erau prea largi.
Costin are bețele prea mari pentru înălțimea lui. Carmen a luat doar bețe pentru adulți. Nu-i bai. La următoare drumeție lui îi cumpărăm bețe pentru copii.
15 minute a luat pregătirea asta. Știu pentru că telecabina de după noi tocmai a ajuns în stație.
Grupul nostru vesel este pregătit să o ia din loc.
Copiii găsesc traseul
Răzvan arată cu degetul spre semnele de traseu de lângă telecabină.
R: – Ce sunt astea?
M: – Sunt semne de traseu.
Eu: – Așa este. Și la ce ne ajută ele?
M:- Să ne ducem acolo unde vrem, la Cruce.
Mă uit la copii, mă uit la adulți, pun o față neștiutoare și zic…
-Okey, ne-am echipat, avem bețe, dar ce facem acum? Pe unde o luăm?
Mamele se uită la mine cu emoție. Cred că pentru un moment au crezut că nedumerirea mea este reală.
M: Păi ne luăm după semne.
-Păi care, Monica, că sunt mai multe aici? O luăm pe semnul albastru? Pe crucea albastră? (ăsta era semnul greșit)
Monica tace.
Eu: Cum ne dăm seama pe ce semn e bine să mergem?
M: După hartă.
-Corect. Păi hai să ne uităm la ea.
Așezăm harta mea jos. Era praf pe acolo 🙂 Dar, na… așa e pe munte, treaba e mai cu praf. Eu și Răzvan ținem harta să nu o ia vântul.
-Unde suntem acum?
Copiii… pauză.
– Cum se numește orașul din care am plecat?
R: Bușteni.
– Unde este pe hartă?
Pac.. copiii îl găsesc cu degetul.
– Dar linia telecabinei o vedeți?
Da. O văd. Mi-o arată.
– Deci? Nu mi-ați răspuns unde suntem.
Răzvan mișcă degetul pe hartă de la Bușteni până la Babele pe linia telecabinei.
-Bună treabă, Răzvănel. Am găsit unde suntem. Unde vrem să ajungem?
Costin(C): -La cruce.
-Și unde e crucea pe hartă?
Copiii pauză… Se uită la hartă, dar nu o găsesc.
-Monica, lângă ce vârf era Crucea pe harta ta?
M: – Lângă vârful Caraiman.
-Și unde este vârful Caraiman?
Copiii îl caută pe hartă, dar au dificultăți în a-l găsi. Îi ajut.
– Ia să ne uităm puțin în dreapta sus față de Babele.
Pac. Îl găsesc, găsesc și crucea lângă el. Bună treabă.
-Deci pe ce semn mergem la Crucea Caraiman?
M, R, C: – Pe cruce roșiiieeeeeee.
Este aproape ora 11:00 și grupul nostru temerar se pune în mișcare.
Turnul Coștila
Eu merg în față cu copiii lângă mine. Carmen și Laura merg mai încet în spate. Din când în când ne oprim și le așteptăm. Adulții în lumea lor, copiii în lumea lor… Cam ca în realitate.
În timp ce facem pauze le explic copiilor ce sunt locurile din jur, vârfurile, munții care se văd în zare, cabanele, refugiul salvamont.
Vorbim pe rând despre pârtiile de schi de la Sinaia și despre vârful Furnica, despre Leaota, despre munții Ciucaș, despre vârful Baba Mare, despre refugiu Salvamont din platou, despre Sfinx.
Copiii îmi pun întrebări. Sunt interesați de ce este în jur și foarte entuziasmați de ce se întâmplă.
Arăt spre turnul Coștila.
-Copii, turnul ăla mare și roșu cu alb ce este?
M: -O stație meteorologică.
-Hmm… dar este nevoie să fie așa de înalt ca să citească datele de care avem nevoie pentru a anticipa starea vremii?
R: -Da. Cu cât este mai sus cu atât mai bine.
-Bun. Dar ce avem noi nevoie să știm ca să putem vedea dacă se strică vremea sau nu?
Copiii… Pauză.
-Avem nevoie să măsurăm preeeeeee…..
M: -Presiunea.
-Corect. Presiunea atmosferică. Pe aceasta o măsurăm cu barometru. Scade presiunea, se strică vremea. Și ca să măsurăm presiunea este nevoie să ne urcăm așa de sus? Nu putem să o măsurăm de la nivelul solului?
M: -Ba da. Putem și de la nivelul solului.
-Bun. Deci turnul nu este o stație meteo pentru că dacă ar fi, ar fi mult mai mic. Deci? Ce este? La ce-i ajută pe oameni un turn gigant așezat cam în mijlocul țării noastre pe cel mai înalt munte de aici?
Copiii tac.
Nu știu răspunsul.
Trebuie să-i ghidez spre el.
-Copii, hai să gândim puțin, înainte să existe internet și telefonie mobilă prin satelit, cum comunicau oamenii între ei?
R: – Prin radio.
– Așa. Gen walkie talkie. Și puteam comunica la orice distanță prin radio?
M: – Nu. Trebuiau să fie aproape cei care comunicau prin radio.
-Da. Dar dacă aveau între ei un centru de telecomunicații care era la mare înălțime și lua semnalul de la unul și îl trimitea la celălalt?
R: -Daaaa… Așa ar merge.
-Deci ce este Turnul Coștila?
M: -Centru de telecomunicații.
-Corect. Turnul Coștila este un releu radio. Știți ce înseamnă “tele” din telecomunicații?
R: -Nu.
-Înseamnă “la distanță”. Telecomunicații – comunicații la distanță. Telecomandă – comandă la distanță.
-Aaaa…
Copii absorb cuvintelele mele și se implică în conversație. Costin este cel mai mic dintre ei și este și mai tăcut.
Mă uit la el. Se “luptă” cu bețele lungi. Zâmbesc.
-Costin, totul ok? Îți place pe munte?
-Daaa. Foarte mult.
-Bine. Dacă vrei să mă întrebi ceva, mă poți întreba, bine?
-Da.
Poteca noastră marcată cu cruce roșie urcă ușor la deal. Trecem printr-o zonă accidentată, cu multe pietre și cu multe rute posibile în sus.
Copiii încearcă să-și găsească propriile traiectorii prin relief și nu mai merg în urma mea așa cum am stabilit la început.
Îi aduc pe calea cea dreaptă.
-Copii, ce am vorbit noi la început? Pe unde trebuie să mergeți voi?
-În spatele ghidului și să pășim pe unde pășește el.
-De ce?
– Pentru că el alege traseul în așa fel încât să ne fie ușor să trecem printre pietre și să nu cădem.
-Aha. Păi hai să facem asta.
Și ne încolonăm din nou. Asta până când o să ne “decolonăm” și o să fie nevoie să le readuc aminte din nou. Adică în vreo 20-30 de minute.
Florile de munte
Trecem pe lângă iarbă verde asezonată cu pietre și cu multe flori de munte.
Le indic o floare albastră.
-Copii, știți cum se numește floarea aceasta? Are un nume funny.
-…..
-Se numește “Nu mă uita” sau “Urechea Șoricelului”.
Lângă ea văd două panseluțe.
-Dar asta?
…
-Aceasta este o panseluță. I se mai spune și Barba Împăratului.
Ajungem la o altă floare.
-Aceștia se numesc bănuți sau părăluțe.
Mergem ce mergem și ajungem la o floare bine cunoscută în lumea celor care fac drumeții.
Arăt spre un pâlc de rododendron.
-Floarea aceasta ați mai văzut-o?
Băieții nu, Monica, da.
-Acesta este rododendronul sau bujorul de munte sau smârdarul. Înflorește pe munte doar vreo două luni pe an: iunie-iulie. Crește pe zone mari și face muntele să se înroșească.
Limba de zăpadă
Mergem noi ce mergem și ajungem la prima limbă de zăpadă. Este destul de mare.
Copii sunt foarte entuziasmați de vederea ei.
Ating zăpada și fac bulgări. Este luna iunie. În București parcă prin ianuarie a fost ceva zăpadă. Au trecut 5-6 luni de când nu au mai văzut așa ceva.
Îi învăț denumirea “limbă de zăpadă”. Li se pare funny.
Începem traversarea ei.
Le explic modul în care trebuie să pășim în așa fel încât să ne deplasăm în siguranța prin ea, adică tehnica săpării de mini trepte în zăpadă cu bocancul.
Le arăt cum ne ajutăm de bețe când mergem.
La primii pași prin limbă, copiii nu aplică ce zic. Răzvan și Costin cad în zăpadă. Limba nu este abruptă, așa că nu pleacă nimeni la vale.
După ce se ridică, pășesc cum le-am arătat și totul merge strună.
Oile
Drumeție noastră se întâmplă pe o potecă lină. Mergem cu lejeritate.
După 30 de minute, în vale, vedem o turmă de oi.
-Costine, tu ești, mă, cu oilea alea?
-Cine? Eu?
Copiii râd.
-Câte oi credeți că sunt acolo?
Copiii se uită cu atenție.
M.: 300 R: 200 C: 100 Eu: Da. Cam 100 zic și eu.
Primul Popas. Animalele
A trecut cam 1h și 10 de minute de când am pornit de la telecabină. Suntem pe la jumătatea drumului.
Găsesc un loc potrivit lângă potecă și dau semnalul de pauză.
-Gata, trupă. Facem pauză. Eu știu că voi mai puteți, dar eu am obosit(glumesc). Hai să dăm jos rucsacii și să ne odihnim puțin.
Șii….
-Acum vom face unul dintre cele mai importante lucruri pe care oamenii uită să-l facă pe munte și care generează probleme deosebite. Știți care este?
Copiii se uită la mine curioși.
-Vom bea apă. Vreau să beți chiar dacă nu vă este sete. Bem minim 250ml.
Laura și Carmen încep să râdă. Îmi dau seama că râd pentru că copiii nu știu ce înseamnă 250 ml.
-Cât înseamnă, copii, 250 ml? Cam o jumătatea de sticlă de cola, nu?
M.: Cam așa.
-Hai să și mâncăm ceva, să ne refacem forțele.
Ne asezăm pe iarbă. Fiecare scotocește prin rucsac după de-ale gurii. Mănânc și eu o banană. Admirăm peisajul.
-Copii, haideți în spatele meu! Vreau să vă arăt ceva.
Scot laptopul din rucsac, îl pun pe picioare și încep să le arăt copiilor video-uri cu toate animalele despre care am discutat atunci când stăteam la coadă la telecabină. Totul de la pregătirea turei de acasă. Filmulețe downloadate, grupate pe foldere etc.
Video-urile cu râsul sunt cele mai apreciate.
Și cele cu marmote. Copiii nu mai văzuseră așa ceva.
Ultimul animal arătat este o viperă neagră care primește un mare “Waaawwwww” de la copii.
Și video-urile cu capra neagră le-a plăcut.
Când le arăt le spun și câteva cuvinte despre ele. Dacă le-am văzut, unde le-am văzut. Ce comportament au. Dacă ne atacă sau nu etc.
Trec 15 minute. Încheiem vizionarea și ne pregătim de plecare. Crucea de pe Caraiman ne așteaptă.
Puterea exemplului. Principii
Îi dăm înainte pe potecă.
Poteca aceasta este intens circulată și, evindent, pe ea vin și oameni needucați.
Văd un șervețel umed aruncat pe jos.
-Ia uitați aici! “Prietenul ăsta” s-a gândit că noi trebuie să vedem gunoiul lui când ajungem aici, în natură.
Iau șervețelul de jos ca și cum asta este ceva normal și îl pun în buzunar.
Nu vă faceți iluzii că aș fi Superman, prieteni. Nu fac gestul acesta tot timpul.
Dar na… acum… eram cu copiii. Trebuia să o fac. Ei trebuie să fie înconjurați de exemple pozitive.
Ajungem într-o zonă în care poteca marcată urcă. Lângă ea s-a creat o altă potecă, una paralelă, făcută de turiștii care au vrut să o ia pe scurtătură.
-Pe unde o luăm?
Copiii se uită la cele două poteci.
-Aaaa. Pe aia de jos. E mai scurt și ajungem în același loc (vorbeau de poteca nemarcată unde, în momentul discuției, erau și alți oameni urcând pe ea)
-Nu. Nu putem să o luăm pe acolo. Îmi puteți spune de ce?
-….
M: -Pentru că nu trebuie să mergem pe trasee nemarcate. E periculos și ne putem întâlni cu animale sălbatice.
-Ok. De acord, dar aici nu se aplică motivul acesta. Poteca nemarcată e la 10 metri de cea nemarcată.
M: -Așa este.
-Răzvane, Costin, voi ce părere aveți?
-….
-Ok. Hai să vă spun eu. Vedeți zona de acolo? (și le arăt o zonă din platoul Bucegi unde sunt mai multe cărări paralele făcute lângă poteca marcată de oamenii care au ieșit în afara ei)
-Vedeți cum acolo muntele este brăzdat de poteci? Care toate duc în același loc? Nu se vede foarte frumos.
-Acolo, dacă stăm să ne gândim, ar fi putut să fie o singură potecă, nu-i așa? Și în felul aceasta natura ar fi fost afectată minim de prezența noastră aici.
– Chestia este că prezența noastră pe munte, fiecare pas pe care îl facem aici, afectează într-un fel natura. Și am vrea ca impactul nostru să fie minim. Ca natura să rămână “cât mai” natură. Dacă avem deja o potecă făcută, de ce să mai facem una?
M: -Daaaa. Nu m-am gândit la asta.
-Da. Nici oamenii care chiar acum o iau pe scurtătură în fața noastră nu s-au gândit la asta. Cred că ei nici nu știu că fac rău naturii prin faptul că o iau aiurea pe lângă potecă. Așa că, noi pe unde o luăm?
R: – O luăm pe poteca marcată, chiar dacă mergem câțiva pași în plus.
Mai mergem 10 minute și, în dreapta, în jos, într-un decor montan autentic apare faimoasa cabană Caraiman. Ce măreț este muntele.
Lanțurile de lângă cruce
Mergem cu spor. Se cunoaște că am făcut pauză.
Peste 20 de minute ajungem într-un loc unde traseul face stânga și de unde se poate vedea crucea.
Este o zonă unde este pericol de cădere și unde sunt și lanțuri de asigurare. Nu e mare. Vreo 7 metri, dar e.
Știu că, la câțiva metri de lanțuri, există un traseu ocolitor, care este mai ușor. Acesta nu se vede de acolo suntem acum, așa că prietenii mei din drumeția de astăzi nu știu de el.
Aleg să nu mergem pe el. O vom lua pe lanțuri.
Copiii vor învăța mai multe dacă merg pe lanțuri decât dacă îi duc pe poteca ușoară.
Începem traversarea zonei.
Copiii știu deja că cei care urcă au prioritate față de cei care coboară pentru că am discutat asta mai devreme, și noi coborâm acum, așa că așteptăm să urce toată lumea și apoi începem să coborâm și noi.
Evident, pentru că sunt lanțuri, poteca este îngustă și doar un singur om poate trece.
Le explic cum vom trece zona. Le arăt cum se face și îi supraveghez încurajându-i până trec toți.
Bine, măăă!!! Un test montan important a fost trecut.
Îi dăm înainte spre Cruce.
Am ajuns așa de aproape!
Ce am făcut la Cruce?
Ajungem la Cruce. Mă uit la ceas.
Este 12:45. Am plecat la 10:30.
Ne-a luat ceva. Cam două ore și 15 de minute, dar na… noi am avut lucruri de povestit pe drum.
Vizităm interiorul Crucii. Este frumos amenajat. Sunt poze cu regalitatea, cu ostașii români și poze de la ridicarea crucii.
Facem câteva poze și apoi ieșim afară.
Mergem dintr-un loc în care putem vedea în zare și, împreună cu copiii și cu adulții, identificăm vârfurile și localitățile din jur.
Este o zi minunată și se poate vedea tot. Super.
Ne așezăm pe iarbă lângă cruce. Facem popas. Bem apă. Mâncăm, le povestesc copiilor ce mai este în jur.
-Ia uitați acolo jos! Vedeți mașinile?
M. – Whaaatt… da… se văd mașinile!
Costin nu le vede. Îl iau lângă mine și îl ajut să le vadă.
Facem poze.
Scot drona și facem câteva poze.
-Prieteni, drona va face o panoramă și ca să iasă bine, trebuie să stăm nemișcați 5 secunde. Credeți că putem să facem?
-Da. Desigur.
Ce mici suntem noi, oamenii, în împărăția muntelui.
Facem și un dronie. Un dronie este un video făcut de dronă în timp ce se depărtează de noi și arată locul unde ne aflăm.
Drumul de întoarcere
Mă uit la ceas. Este 14. Nu e bine. Ne-am lungit prea mult. La ora 16 este ultima telecabină. Avem două ore să ne întoarcem.
Facem ultimele poze la cruce și ne punem în mișcare.
Eu cu copiii în față, Laura și Carmen în spate.
Întoarcerea începe cu o urcare spre zona de lanțuri de care v-am povestit mai devreme. Am grăbit pasul pentru că știu că suntem cam în întârziere.
Copiii se țin bine după mine. Mamele, nu prea. Rămân în urmă și, din când în când, ne oprim să le așteptăm.
Ajungem la lanțuri. Acum le trecem pe urcare. Supraveghez copiii și îi ajut cu indicații. Toată lumea trece cu bine.
Ne întoarcem aproape pe același traseu.
Trecem peste pârâuri, mergem printre pietre, coborâm pante. Copiii sunt veseli, energizați.
Răzvan se joacă pe potecă, Costin îi cântă în strună, iar Monica este “mama lor” mai mică și le atrage atenția ori de câte ori nu merg pe urmele mele.
Trecem din nou prin zone cu zăpadă.
Știți expresia “Ce-ți mai place șaorma”? Se potrivește copiilor atunci când ajung la limbile cu zăpadă. Costin, mai ales, este fan zăpadă.
Ajungem în zona Sfinxului. Nu avem timp să trecem pe la el. Facem totuși o poză cu el în spate.
Coborârea de pe munte
Povești cu ursul
15:50 Am ajuns la telecabină. Punem bețele pe rucsac și ne așezăm la coadă.
Nu putem merge cu ultima telecabină. Nu avem loc. Vom pleca cu cea de la 16:15.
Super. Mai avem timp să povestim despre munte.
Le vorbesc copiilor despre “Ce facem dacă ne întâlnim cu ursul?”
Tot în stilul acela poveste-discuție în care îi implic și pe ei în proces.
Le arăt spray-ul meu de urs și le povestesc despre atunci când m-am întâlnit cu ursul. Sunt fascinați de poveste.
-Câte kilograme poate avea un urs matur? Ia să vă aud.
Monica: 200 Răzvan: 300 Laura: 200 Carmen: 250 Costin: 400
-Prieteni, un urs matur poate ajunge până la 600 de kilograme. Bine, Costine!
Cum am ajutat Salvamontul
Nici nu terminăm bine discuția despre urs că trebuie să ne urcăm în telecabină.
Suntem doar grupul nostru și încă două persoane. Gen: telecabina este închiriată doar pentru noi.
În 15 minute vom fi jos.
Auzim o discuție prin stație.
-Victore, când ajungem în dreptul stâpului 5 să încetinești ca să-l putem vedea. Mi-a zis Drobeta că este în zona “spălăturii”, dar nu știe exact unde.
Telecabina coboară lin.
Îl vedem pe Drobeta pe una dintre creste. Echipamentul roșu marca Salvamont este inconfundabil.
Drobeta, Cătălin pe numele lui (Drobeta este poreclă), este un amic de-al meu, salvamontist în Bușteni pe care l-am cunoscut în Buila Vânturarița în 2020. Îi urmăresc turele pe Facebook, dar nu am mai vorbit de atunci.
-Oameni buni, căutăm pe cineva pierdut pe munte, vă rog să vă uitați pe geam și să ne ajutați și voi. Cu cât suntem mai mulți ochi cu atât sunt șanse mai mari să-l vedem.
Ne benoclăm toți pe geamurile telecabinei. Scanăm marea de iarbă verde și de pietre de sub noi.
Este o imensitate, dacă este să o compari cu mărimea unui om. Suntem foarte sus.
Conversație la telefon:
-Drobeta, nu-l vedem. Zi-i să facă semne cu geaca ca să-l vedem.
-I-am zis, nea Ioane. I-am zis să facă semn cu geaca în mod continuu când vede telecabina.
Mai trece un minut.
-Nu-l vedem. Victore, oprește telecabina că trecem de zonă.
Este liniște în telecabină. Toată lumea este “agățată” de geamuri.
Deodată se aude vocea lui Costin.
-Uite-l, acolo este!
Și indică locul.
-Drobeta, l-am reperat! Este sub “spălătură”, pe un brâu. Acolo unde a fost accidentul ăla acum doi ani.
Îl văd și eu pe omul căutat. Fac repede o poză.
Desenez pe ea cu rosu zona în care este, caut în telefon numărul lui Drobeta și îi trimit poza pe whatsapp.
Mă duc la Costin.
-Bravo, Costine, ai salvat un om azi! Bate cuba.
Telecabina se pune în mișcare și în 5 minute suntem jos.
Ajungem la mașini și ne dezechipăm.
Laura îmi zice:
-Noi ne oprim să mâncăm o ciorbă la Silva. Vii și tu cu noi?
-Da. Nu mă grăbesc nicăieri.
Mergem la masă. De pe terasă se vede crucea.
Aud vocea lui Costin.
-Sorin, de dimineață ne-ai zis că o să mergem acolo sus. Și așa a fost.
Motive să duci copiii în drumeții pe munte
Prieteni, hai să reflectăm puțin uitându-ne la viitor.
Peste 20 de ani de acum, Răzvan, Monica și Costin vor avea vreo 30 de ani. Ei vor uita mare majoritate lucrurilor care se întâmplă în viața lor acum.
Însă pot să pun pariu cu voi că drumeția asta, care atunci va fi pentru ei
“Știi când am fost noi prima dată cu mama la cruce? Aveam vreo 10 ani”
nu o vor uita.
Asta din cauza impactului emoțional puternic produs de premiera momentului.
Eu, de exemplu, nu o să uit niciodată prima mea drumeție montană, cea de pe vârful Negoiu, despre care v-am povestit în video-ul acesta.
Și, dacă aș avea un copil, na… și poate o să am cândva, mă voi strădui să-i ofer momente ca acestea, adică momente din care învață chestii.
Și, mai important decât atât, pentru că de învățat se învață și din cărți, momente în care copilul încearcă chestii pe pielea lui, momente în care el simte chestii.
Și nu mă refer aici la chestii care sunt ușoare și care, pe termen lung, nu ne aduc decât probleme, cum ar fi un meniu de McDonalds sau o pizza cu cola sau o sesiune de 4-5 ore de gamming pe consolă.
Și astea au rolul lor în viața noastră, dar na… cred că înțelegeți deja unde “bat”.
Mă refer la momente în care copilul:
- să simtă efortul unei urcări pe munte
- să simtă golul din stomac atunci când este pe o zonă abruptă și se uită în jos
- să simtă mândria că și el ajuns acolo în vârf
- să simtă vântul de munte în obraji
- să simtă cum este să-și gestioneze echipamentul de munte
- să simtă ploaia rece de pe munte
- să simtă waww-ul din interiorul lui atunci când vede măreția munților
- să simtă emoțiile pe care i le produce o zonă cu lanțuri
- să simtă cum este să te ardă puțin soarele în natură
- să simtă ce înseamnă să aibă grijă de el în sălbăticie
- să audă sunetul păsărelelor într-o pădure sălbatică
- să simtă plăcerea pe care i-o produce povestirea experiențelor lui de pe munte
- să simtă puterea nemărginită a naturii de aproape
Din punctul meu de vedere, acestea sunt genul de experiențe care îi schimbă pe copii. Și pe copii, dar și pe adulți, evident.
Acesta sunt experiențele care îi fac să evolueze cu adevărat, experiența lucrurilor noi, lucruri care pun mintea si corpul la treabă și care le dau încredere că și ei pot.
Experiențe de genul îi călesc și îi îndreaptă cu pași mari spre a fi oameni maturi.
Transformarea lor “în ce trebuie” (da, știu… nimic nu trebuie) nu se întâmplă la televizor și pe tabletă. Se întâmplă în viața reală. Acolo unde se întâlnesc și cu plăceri, dar și cu dureri. Acolo unde trebuie să curgă și puțin “sânge” ca să se producă “creștere”.
Din punctul meu de vedere, cea mai mare greșeală este să-i ferim pe copii de durere. Văd asta într-o parte dintre prietenii mei adulți. Ăia care sunt supra protectori au niște copii “moi”, ca niște panseluțe. Abia dacă ies din casă, abia dacă se desprind de ecrane… La primul “vânt” fug la fusta mamii să ceară ajutor.
God Damn It. Mi-am jurat că al meu nu va crește așa 😃
Să le rezolvăm problemele și să-i ținem în “puf”, va înseamna pe termen lung să creem niște oameni slabi, care atunci când ajung la vârsta maturității, vor fi făcuți “praf” de lumea din jur, lume pe care ei nu vor ști cum să o gestioneze.
Și nu vor ști, pentru că mama și tata nu i-a lăsat să se descurce singuri și i-a protejat de fiecare dată.
Cum zicea, râzând, un amic psiholog:
“Nu e bai, Sorine. Dacă nu-ți dau ție acum bani pentru drumeții, îmi dau mie mai târziu când vin cu copilul la cabinet.”
Sadic amicul, nu-i așa?
Poza de mai jos este super relevantă pentru “evoluția” copiilor ținuți în “puf”.
Pe de altă parte, bănuiesc că este neprețuită chestia ca, atunci când copilul are 18 ani, să vezi că tu ai crescut un om care se descurcă singur și care nu are nevoie “să-l ții tu de mână”, rezolvându-i problemele, până la 30-35 de ani.
Corect?
Cu cine merg copiii pe munte? Alegerea ghidului montan
Prieteni, așa cum vă puteți da seama, persoana cu care merg copiii pe munte, ghidul, este foarte importantă.
Asta pentru că ea asigură mare parte din “povestea” zilei, cam 70%.
Și dacă “povestea” nu este creată cum trebuie, copiii vor nu avea parte de experiența aceea plăcută, inspirațională și educativă pentru care îi trimiteți acolo.
Eu, dacă aș fi în locul vostru, aș alege un ghid dotat cu inteligență emoțională și care știe să comunice la nivelul lor de înțelegere, un ghid care acționează pe munte având în minte și dezvoltarea lor personală.
De asemenea, aș alege un ghid care împărtășeste valorile pe care voi, părinții, doriți să le “puneți” pe copii și care se comportă în consecință.
Copiii sunt la nivelul la care “copiază” pe adulții care le apar în cale și na…. dacă nu copiază pe cine trebuie, nu e bine.
Ghidul ideal trebuie să cunoască bine muntele și să fie un bun povestitor ca el să poată să-i învețe pe copii lucruri despre natură, despre plante, despre arbori, despre animale și să le ofere niște perspective pe care voi, părinții, nu le puteți oferi.
Calitățile acestea de mai sus vin în plus față de lucrurile de “igienă” pe care le face un ghid profesionist, adică să-i conducă pe copii pe munte, să-i protejeze de pericole și să le vorbească despre locurile în care sunt, dar sunt, de fapt, componentele care fac diferența dintre
un ghid
“waaaw. a fost super pe munte, tati. hai să-ți zic ce am învățat. știai că …(povești despre munte)…? mă duc și week-end-ul viitor?”
și un ghid
“a fost bine pe munte, tati. acum pot să mă joc pe tabletă?”
Așa că acordați timp și energie procesului de selecție a ghidului.
Un ghid care știe doar “pe unde este traseul” nu este ce trebuie pentru copii.
Un ghid care nu este atestat legal să fie ghid montan(da, există și cazuri de genul) foarte probabil nu este ce trebuie.
Concluzii
Prieteni, nu o să trag prea multe concluzii aici.
Dacă ați citit povestea mea până la capat, le-ați tras deja voi pentru voi.
Fiecare la nivelul lui de înțelegere, cum se zice.
Vă spun doar că:
Excursiile pe munte pentru copii, singuri sau însoțiți de voi, părinții, sunt un instrument de creștere excelent pentru micuți, un tool pe care ar fi păcat să nu-l folosiți în pregătirea lor pentru viață.
Carmen și Laura mi-au zis că ele și copiii au fost încântați de experiența excursiei.
Deja o plănuim pe următoarea. Vom merge în Siriu la Lacul Vulturilor. De asemenea, Monica mi-a zis pe munte că ea vrea la vârful Omu.
Sigur vom mai “filma” episoade noi din serialul lor personal “Noi pe munte”. Cu mine în rol de regizor.
Când eram în telecabină, la coborâre, Carmen, mi-a zis:
-Sorin, o bună parte din lucrurile pe care i-ai învățat pe copii azi le știam și noi, doar că noi nu știm să le spunem ca tine. Și, mai e ceva, când vin de la tine, informațiile au o altă greutate în ochii copiilor.
-Știu, Carmen. Sunt conștient că rolul meu aici nu este de a arăta drumul și atât. Tu și Laura puteați să-i duceți pe copiii până la cruce și fără mine.
-Eu am venit cu partea educațională și inspirațională pentru copii, parte care a făcut experiența să fie diferită și mai valoroasă față de cea pe care le-o puteați oferi voi.
-De asemenea, prezența mea a adus faptul că voi, părinții, ați putut să vă bucurați de o zi pe munte fără să vă îngrijorați de program, viteze de deplasare, cât mai avem, dacă prindem telecabina, documentarea înainte a traseului etc.
Câteva zile mai târziu, Carmen ne-a scris și o recenzie pe facebook, aceasta.
Copiilor mei le-a plăcut mult excursia pe munte cu EDM și mie mi-a plăcut să-i văd curioși și învățând lucruri despre natură
Prieteni, concluzia mea este că mi-a plăcut să fiu ghid în această excursie cu copiii și cu părinții lor.
Mi-a plăcut să-i învăț chestii pe ăștia mici. Mi-a plăcut să văd cum s-au implicat în discuțiile noastre și curiozitatea lor legată de munte.
O să mai fac excursii ca aceasta.
Așa că, dacă vă doriți și voi ceva de genul, vă rog să mă contactați folosind informațiile de pe pagina de contact.
Să ne vedem cu bine pe munte,
Sorin Rădan – Socializează cu Noi
Ghid Montan și Instructor de Schi
Galerie Foto
Primele poze din album sunt o selecția a zilei, restul pozelor sunt în ordinea în care au fost făcute.
Vizionare plăcută!