Cum a fost Drumeția pe Valea Lui Stan și la cetatea Poienari în Făgăraș?

Leave a Comment / Povești din drumeții

Salutare, prieteni 🙂 Sorin de la Edumont aici. În rândurile de mai jos o să vă spun povestea drumeției noastre în Făgăraș pe Valea lui Stan.

Așa cum puteți vedea mai jos, în cele peste 250 de poze pe care le-am făcut, ce este special la acest traseu, în afară de cascadele spectaculoase și de mini lacurile pe lângă care treci, este numărul de trepte metalice fixate în stânca canionului, numărul de lanțuri de care trebuie să te ții pentru a trece și numărul de scări metalice pe care trebuie să le sui pentru a depăși obstacolele naturale din această vale.

Ce este pe Valea lui Stan eu nu am întâlnit în niciun alt munte de pe la noi. Este ca un parc de aventură lung amenajat între doi pereți de piatră.

Luni erau înscrise pentru drumeția asta Petruța și Ana-Maria. Marți m-a sunat și s-a înscris și Ada. I-am zis că nu sunt sigur că vom merge pentru că noi mergem când sunt minim 5 doritori de socializare pe munte. A rămas să-i dau un răspuns final joi.

Miercuri însă lucrurile s-au schimbat în bine: Bogdan și Ana, doi prieteni buni de-ai mei mi-au zis că vin și ei. Am primit mesajul de înscriere și de la Mihaela care nu a mai fost cu noi până acum.

Eram deja 7. Gata. Era clar. Vom merge.

Joi, Mircea din Brașov care a fost cu noi pe Jepii Mici mi-a dat mesaj și mi-a zis că vine și el și o să vină cu o prietenă, cu Delia.

7+2=9 Perfect. Avem cu cine socializa.

Sâmbătă la 5 de dimineață ne-am întâlnit la parcul Izvor și, pentru că toată lumea a fost punctuală, la 5:02 am plecat spre Argeș.

Două ore și 30 minute arăta waze. Ahhh. Ajungem prea devreme. Lui Mircea și Deliei care veneau din Brașov le dădusem întâlnire la 8:00 la începutul de traseu.

Cu mine au mers Ada și Mihaela. Petruța și Ana-Maria, Bogdan și Ana au mers cu alte două mașini.

În mașina, nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Ada ne-a povestit aventurile ei cu caiacul în Deltă, iar Mihaela ne-a spus despre cum nu am mai fost de mult pe munte și cum îi lipsește. Eu le-am povesit fetelor despre munca mea de vlogger.

În mașină am ascultat muzică de munte și la 6:45 deja făceam primul popas pentru dezmorțire la Petromul de dinainte de Curtea de Argeș.

Îl sun pe Mircea.

“Salutare, Mircea. Pe unde sunteți?”

“Suntem în Arefu, Sorin. Am venit de aseară.”

“Ce tare! Bine. Și noi suntem în zonă. Hai să ne întâlnim la 8 fără 10 la intrarea în traseu.”

Zis și făcut. Noi am ajuns pe la 7:45. Ne-am echipat și la 8:00 am început “sedința” tehnică. Le-am spus colegilor ce ne așteaptă astăzi și am dat ocazia fiecăruia dintre ei să se prezinte grupului și să le spună colegilor filmul preferat.

Îmi plac aceste prezentări matinale. Constat că îi destinde pe colegi.

Îi dau stația radio lui Mircea și asta înseamnă că el merge în fața grupului. Spre deosebire de alte dăți am ales să pun un om mai experimentat în față. De ce l-am pus pe Mircea? Pentru că Mircea merge încet și știam că nu o să-și “alerge” colegii drumeție pe acolo.

Eu o să iau cu mine stația 2 și voi rămâne în spate.

La 8:05 am făcut poza de “Before” și început să mergem pe traseu.

Să ajungi la ora aceea matinală la Valea lui Stan vine cu niște avantaje: găsești loc de parcare chiar la intrarea în canion și nu este aglomerat pe traseu.

De e este important să nu fie aglomerat? Păi pe Valea lui Stan sunt multe zone pe care nu poți să depășești și, pe munte, unii oameni, ca și noi de altfel, merg fără a se grăbi. În condițiile aceastea te poți găsi ușor în situația în care ajungi să stai la coadă pentru a traversa anumite porțiuni de acolo.

Din acest punct voi lăsa cele peste 200 de poze făcute azi pe traseu să vorbească pentru mine și te invit să le vezi mai jos în galeria foto.

Am mers prin albia râului aproape secat printre pietre și copaci căzuți, ne-am “cocoțat” pe stânci, am mers pe faimoasele scări metalice de pe Valea lui Stan, scări fără de care acest traseu ar fi inaccesibil.

Am parcurs pereți verticali ținându-ne de cabluri și călcând pe trepte metalice înfipte bine în stâncă la câțiva metri buni de pâmânt. Am generat adrenalină în mod controla, cum se spune.

Am trecut râul de câteva ori, dar a fost foarte ușor să facem asta, pentru că era aproape secat. Adică în dățile anterioare când am fost pe Valea lui Stan puteai trece râul mult mai greu, fie cu bocanci foarte înalți, fie descălțându-te și trecând apa în picioarele goale.

A fost foarte fain, așa cum am scris mai sus, un adevărat parc natural de aventură.

A fost periculos?

Părerea mea este că nu a fost. Dacă mergi cu atenție, adică așa cum trebuie să o faci peste tot atunci când ești pe munte în zone cu pericol de cădere, nu ți se va întâmplat nimic rău aici.

La 10:10, cam după două ore de mers, cu pauzele incluse, am părăsit canionul și am urmat traseul care ne-a dus în pădure.

Vremea de pus mâna pe stâncă și pe cabluri s-a încheiat și cu ea și “odihna” bețelor de drumeție pe rucsac. Este timpul să ne folosim din nou.

Și, vere, începe un urcuș susținut prin pădurea făgăreșiană(nu sunt sigur dacă acest cuvânt există) care ne ridică pulsul și ne face să ne reamintim de urcarea de pe Moldoveanu.

Îi dăm, îi dăm înainte. Noroc că urcușul nu durează mult. În vreo 20 de minute ne regăsim într-o mare de verdeață în Poiana Călugărița.

“Recepție, Mircea. Mă auzi?
“Da. Spune.”
“Găsește, te rog, un loc unde ne putem opri și oprește-te.”
“Am găsit deja.”

“Perfect. Hai că venim și noi.”

Și ne punem la popasul principal al drumeției, al treilea al zilei. Masă presărată cu multe povești.

Ada ne-a arătat ce are în rucsacul ei minimalist pe care îl remarcasem mai devreme pe traseu și de la asta, după întrebarea mea: “Hârtie igienică ai?”, Bogdan a început să ne povestească o întâmplare de-a lui.

“Băi, era cam acum 100 de ani(Bogdan e numuritor) și eram într-o drumeție pe munte cu colegii de liceu. Era un traseu de vreo 25 km, era vara, foarte cald și mi-am estimat prost rezerva de apă. După vreo 10 km, am rămas fără. Și s-a pus pe mine o sete din aia: monstru. Buzele uscate, fața arsă de soare, practic eram . Ajung la o apă, un lac mai micuț, dar care era stătut, frate. Știi cum e? Stătut, încălzit de soare, cu organisme vii în el, pe care îi vedeam, mormoloci, d-astea…
Prima dată am zis că eu nu beau de acolo, dar pe măsură trecea timpul și eu mergeam pe lângă ea mi se făcea și mai sete, și mai sete.
Până la urmă n-am mai răbdat și am băut apa aia. Pe moment s-a simțit foarte bine. Setea mi s-a potolit. Apoi a început comedia sau mai bine zis, concertele din stomacul meu și restul de 15 kilometri din drumeție i-am petrecut căutând din 30 în 30 de minute loc în care să merg la baie. Atunci am simțit cu adevărat importanța hârtiei igienice pe munte.

Ce vreau să spun este <<<În dragoste și în diaree, nu comanzi>>”

Ce-am mai râs.

După vreo 20 de minute de popas, au început să vină din spate alți turiști care au mers și ei pe Valea lui Stan.

După alte 20 de minute am pornit și noi la drum. Traseul este lin de aici. Am mers prin pădure o perioadă și apoi am ieșit la un drum forestier. Am trecut pe lângă fosta cabană de vânătoare Călugărița și îmi aduc aminte că am citit pe undeva că “tovarășu”(Nicolae Ceaușescu) venea să vâneze urși pe aici. Deși era în ruine, arhitectura cabanei arăta “high-class”.

A ajuns la lacul Vidraru. Mergem câteva zeci de metri pe lângă el, până ajungem la Cascada Călugărița. Evident, întocmai ca râul din Valea lui Stan, apa nu avea forța pe care mi-o aduc aminte altă dată. A fost o vară destul de secetoasă anul ăsta. Facem o poză de grup cu lacul și ne pornim la drum pe lângă el.

Ne va duce chiar la barajul Vidraru. La un moment dat, Mihaela ajunge chiar în fața mea și când mă uit la rucsacul ei, observ că îl purta incomod, bretele de la nivelul umerilor erau nestrânse și rucsacul era depărat prea mult de spate. O “trăgea” în jos.

“Mihaela, stai puțin.”
Îi fixez bretele.

“Auuu, ce bine se simte acum. Mare diferență. Mulțumesc mult.”

“Pentru nimic, fată. Știu cum se simte. A fost perioadă în care nici eu nu-mi stângeam bretele alea.”

În stânga se văd vârfurile înalte din Făgăraș. Le identific pentru grup: Lespezi, Călțun și Negoiu. Offf… Negoiu. Al doilea vârf ca înălțime de la noi: 2535m. Pe 10 octombrie mergem să-l vedem și pe el. Mă rog încă de pe acum pentru vreme bună.

La ora 13 eram deja la barajul Vidraru făcând poza cu statuia Prometeu. Plin de oameni acolo. Mașini parcate peste tot. Unde este liniștea pădurii, Doamne?

Noi, cu echipamentul nostru, parcă eram desprinși din alt film. Toată lumea era în echipament de mall: blugi, șlapi, adidași. Pornim la pas pe Transfăgărașan.

În 30 de minute ajungem la mașini. Mă uit la ceas. 5 ore și 30 de minute a durat drumeția noastră. Îmi place. Estimasem 6. Colegii s-au comportat foarte bine pe munte. Atmosfera a fost relaxantă, fără “drame” inutile. Numai drumeții de astea îmi doresc.

Ne schimbăm în hainele de mașină și stabilim să coborâm jos la Hidrocentrala Vidraru. Acolo este un restaurant “La Cetate”. Vom lua masa. Tot acolo este și cetatea Poienari. Evident când ajungem, zona este înțesată de mașini. Avem un dublu noroc. Găsim imediat loc de parcare pentru că plecau niște mașini atunci când am ajuns noi și după 5 minute de așteptat găsim și două mese libere la restaurant.

Perfect. Trăiască ciorba pentru unii și papanașii pentru alții.

În timpul mesei aflu că am doar doi colegi care vor să urce cele 1480 de trepte până la cetatea Poienari, așa că după masă facem niște schimbări în mașini pentru drumul de întoarcere. Eu, Mirce și Ana-Maria rămânem să urcăm și restul colegilor o vor porni spre București.

Facem poza de final de drumeție cu Munții Făgăraș în spate, ne luăm la revedere și ne despărțim cu promisiunea să ne revedem și în alte drumeții din calendarul secenist.

La accesul pe treptele spre cetatea Poienari, vedem un afiș “durata medie a urcării 50 de minute”. Hopa. Se pare că e ceva de urcat. Ne punem pe treabă. Observăm că zona scărilor este înconjurată de un gard electrificat. Protecție anti-urși. Cetatea a fost și închisă vreun an și jumătate din cauza aceasta și s-a redeschis prin 2019. Apropo: ultimul grup care urcă la cetate poate începe urcarea la 16:30.

Scările ne ridică puțin pulsul în prima parte a urcării, dar în vreo 20 de minute le-am dovedit și am ajuns sus. Ce înseamnă să mergi în fiecare week-end pe munte. Suntem în formă față de restul oamenilor.

Pozăm pe acolo chestiile care l-au făcut pe Vlad Țepeș faimos: oamenii trași în teapă, spânzurătoare, eșafodul. Vedem partea de Transfăgărășan pe care am mers pe picioare atunci când ne-am întors de la barajul Vidraru și localitățile din jur. Faină treabă.

Stăm vreo 30 de minute, apoi coborâm jos. Nu știu dacă știi, dar coborârea de scări este mult mai ușoară decât urcarea, așa că în 10 minute suntem la mașini.
Ne luăm la revedere de la Mircea și pornim spre București. O altă drumeție s-a încheiat cu succes și mă gândeam cât de norocoși suntem pentru că suntem sănătoși și putem să mergem să ne bucurăm de munte.

Aveți grijă de voi, prieteni.

Ne reauzim la următoarea postare,
Sorin – Ghid Național Socializează cu Noi

Cum Arată o zi de week-end la Cetatea Poienari în Munții Făgăraș?

Galeria Foto

Click AICI pentru a citi povestea acestei drumeții pe blog.

Citește și

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Scroll to Top

Vrei să afli secretele mersului pe munte?

În fiecare luni îți vom trimite un email legat de asta.
Vei învăța lucruri despre echipament, despre pericolele muntelui, despre siguranță, despre animalele muntelui etc.
Totul de la un ghid montan profesionist.
Bonus: Te vom anunța prin email atunci când lansăm excursii noi.