– Bună, Sorin – Bună, Irina – Sorin, știu că pierd banii pentru că anulez târziu, dar nu mai pot merge în tura noastră de mâine. M-am certat cu Andrei și o să stau eu cu copiii week-end-ul ăsta. – Off. Îmi pare rău să aud, Irina. Sunt sigur că o să vă împăcați. Bine. Mergem altă dată. – Da. Și mie îmi pare rău, dar nu am ce face. Te sun săptămâna viitoare să reprogramăm. – Bine, Irina. Baftă acolo.
Clienta cu care ar fi trebuit să merg într-o tură privată tocmai a anulat.
Înseamnă că o să merg singur să explorez. Sâmbetele sunt anoste în București, iar eu și munții avem o înțelegere pentru week-end: ei mă cheamă la ei și eu mă duc.
Reflectez puțin.
Parcă n-aș avea chef să merg singur de data asta. Mă gândesc la prietenul meu Marian B. ! El merge în fiecare sâmbătă ca și mine.
Îl sun.
– Salut, Marian! – Salut, Sorin! – Marian, care e planul pentru mâine? – Sorin, mergem în Ciucaș să ne testăm limitele. O să fie mega ger. – Hmm… Interesant. Mai aveți un loc? – Pentru tine, da! Să fii mâine la 6:10 în parcare la Ikea Băneasa. De acolo plecăm. – Super, Marian! Mulțumesc. Ne vedem la 6:10.
Mă uit pe Meteo Blue la prognoză. Ger năpraznic.
Îmi fac în minte bagajul cu ce trebuie să iau în plus ca să fie bine. Mă gândesc că o să fie ca o expediție aventuroasă. Nu am mai mers pe vreme ca asta.
Echipa
Pe Marian B. și pe Adrian B. i-am întâlnit în tura în care am urcat pe Vârful Omu pe la cabana Mălăiești, cea în care am făcut video-ul acesta (click AICI să-l vedeți). Atunci am schimbat numere de telefon cu Marian ca să le dau o filmare din dronă în care apăreau și ei.
De atunci am tot ținut legătura cu Marian prin whatsapp și am descoperit că este la fel de pasionat de munte ca și mine. Despre Adi știam de la Marian că este un adevărat om al muntelui, foarte experimentat, care a mers la altitudini mari în munți de afară și care are o grămadă de aventuri de povestit.
De ce vă vorbesc despre echipă? Pentru că atunci când mergi pe munte în condiții ca cele în care urma să mergem noi, este foarte important să mergi cu persoane potrivite, persoane care pot rezista acolo și pe ajutorul cărora te poți baza dacă nevoia o cere.
Așa cum vă puteți da seama, tura aceasta a fost organizată de băieți. Eu am mers doar ca coleg de drumeție.
Traseul
În lumea muntelui vârful Ciucaș 1954m este considerat un vârf ușor, un vârf pe care, vara, urcă în 3 ore și copii de 5 ani.
Făcut din Pasul Bratocea pe Culmea Bratocea înseamnă 7km ca distanță și 750m diferență de nivel.
Da. E ușor vara, dar cu prognoza meteo anunțată pentru mâine nu mai e ușor.
Start în Pasul Bratocea
Pasul Bratocea este pe DN1A și este un loc unde încep trasee pe Munții Ciucaș și Munții Grohotiș.
Sâmbătă, 8:30 de dimineață. Ajungem acolo.
În parcare mai sunt două mașini, fiecare cu câte doi băieți. Îi vedem din mașină cum se pregătesc de traseu. Și ei vor pe Ciucaș azi.
Ne dăm jos de la căldurică și începem să ne echipăm. Este frig “cu spume”. – 15 grade, dar suntem la adăpost. Vântul nu bate.
8:50 Ne punem în mișcare. Doi dintre cei 4 drumeți plecaseră înainte, doi încă se echipau în parcare.
Am în mâini o pereche de mănuși de alergare ca liners (mănuși care se poartă pe sub mănuși) și peste ele port o pereche de mănuși Black Diamond Soloist cu degete care au un indice de temperatură extremă de -26 grade.
În partea de jos port pantalonii mei de munte de iarnă și colanți. În partea de sus port un tricou, o bluză de corp și softshell-ul meu portocaliu La Sportiva.
În cap am o cagulă Cold Avenger și căciula mea favorită de la Mammut, cea neagră.
Mă simt bine. Mi-e puțin rece, dar așa trebuie să fie atunci când ne punem în mișcare. Mersul va genera căldură și acel frig de la început de traseu se va transforma într-un “e așa cum trebuie”.
Vântul ne echipează
Mergem vreo 15 minute prin pădure. Urmează să ieșim într-un mic gol alpin înainte de a intra din nou în pădure. Fulguie.
Îi vedem în față pe doi dintre cei 4 băieți din parcare. Sunt la vreo 50 de metri.
Dintr-o dată simțim un vânt rece care vine din față. Ne face să ne punem mâna la ochi. Este timpul pentru ochelari de schi și pentru acoperirea feței.
Ne oprim sub un copac la adăpost. Ne dăm mănușile jos, ne punem ochelarii! Eu îmi pun și “botul de porc”, cum îmi place să-l alint, la cagulă.
Bună treabă cu mănușile liners, adică cele de sub mănuși. Simt cum mă apără de frig stunci când îmi scot mănușile principale.
Ne punem în mișcare. Ce mult ne ajută ochelarii de schi să înfruntăm vântul care bate tare din față.
Am zis tare? Așa credeam că e atunci. Tare, de fapt, a fost cel din creastă. Ăsta din etapa asta a drumeției era un vânticel.
Mergem vreo 200 de metri prin gol alpin și apoi intrăm din nou între copaci.
Ochelarii înghețați
Marian își dă jos ochelarii. – Au înghețat. Nu mai văd nimic prin ei și nici nu-i pot șterge.
Adi e în aceeași situație.
Ce s-a întâmplase? Respirația lor a făcut să se creeze condens pe ochelari și, la -15 grade, a înghețat imediat.
Nu e bună treaba. Ambii colegi au rămas fără abilitatea de a folosi o piesă de echipament importantă.
Ochelarii mei nu au înghețat. “Botul de porc” de la cagulă facea ca respirația să fie evacuată altfel și nu ajungea la ochelari.
Băieții își ridică ochelarii pe frunte își protejează fețele cu cagule, cu bufuri și cu glugile de la geci.
Continuăm domol prin pădure.
Vântul este slab aici, aproape deloc. Zăpada este mică. Mergem deja de vreo oră și jumătate.
Primele semne de degerături
Deodată simt o durere puternică în extremitățile degetelor de la mâini, în buricele degetelor. Se simte ca și cum, în interior, sângele a dat în clocot, s-a dilatat, nu mai are loc sub piele și degetul vrea să explodeze.
Știi persoanele alea care te ating în mijlocul verii și îi simți că sunt reci ca gheața? Așa sunt eu. Am circulația periferică proastă. Asta imi amplifică senzația de frig și daunele pe care frigul le face corpului meu atunci când este expus la el. Respir. Scutur puțin mâinile, le închid și le deschid de câteva ori. Tot doare. Trece un minut.
– La naiba. Nu pot merge așa. Mai e o gramadă din zi. Se pare că mănușile nu fac față. Trebuie să renunț și să mă întorc înapoi.
Mișc mâinile în continuare. Simt o durere asemănătoare cu cea pe care am simțit-o acum vreo două luni în Sinaia la schi când am filmat episodul despre pârtiile lor. Îl puteți vedea AICI.
Mai trec câteva minute de durere și apoi nu o mai simt. – Aaa. Ok. A fost modul corpului de a se adapta la frig. E bine. Mănușile fac față până la urmă.
Culmea Bratocea
Ieșim în creastă. Aici începe “joaca”. Vântul bate tare 70km/h, dar avem noroc. Bate de undeva din lateral spate. Ne ajută la mers, ne împinge de la spate.
Vizibilitatea este undeva la 20-30 de metri. Uneori ghicim pe unde trebuie să o luăm.
Ne este frig. Găsim un loc cu mai puțin vânt lângă un arbust mai înalt și ne oprim să mai punem niște haine pe noi.
Îmi dau jos softshell-ul și îmi pun geaca de vânt pe sub el. E o adevărată aventură să te îmbraci/dezbraci pe vijelie.
Scot termosul din rucsac. Beau niște ceai. Bine se mai simte. Mănânc și un baton cu cereale. Ăsta este înghețat și se sparge cu dificultate în dinți. Durează ceva pauza asta. Și este fără mănușile principale pe mâini. Simt din nou durere pe la degete.
Dacă mă urmăriți de ceva vreme, prieteni, știți că eu, în drumeții, fac multe poze și filmulețe și apoi le pun pe net pentru voi. Nu și în tura asta.
Am încercat să fac câteva poze la începutul drumeției, dar când am văzut că să faci o poză sau un filmuleț presupune scoaterea ambelor mănuși aka înghețarea degetelor, am renunțat. Toate materialele media din articolul acesta sunt făcute de colegi.
Prima rătăcire
Mergem cam la 10-15 metri unul de celălalt. Uneori sunt eu în față, alteori este Adi. El este cel mai experimentat dintre noi și cunoaște foarte bine terenul.
În condiții vitrege cum sunt cele de azi, responsabilitatea celui din față este mult mai mare. Trebuie să decidă calea pe care o ia grupul. Trebuie să dibuie prin ceață traseul. Trebuie să ia decizii legat de porțiunile de zăpadă pe care trebuie să le parcurgă ceilalți.
Sunt în față. Ajung la un punct în care creasta se bifurcă. Mă uit înapoi. Colegii sunt la 30 de metri. Mă opresc să-i aștept.
– Cum sunteți, prieteni? Totul ok? Vă place Ciucașul? – He he. E bine la răcorică. Omoară Covid-ul.
Râdem cu toții.
Ne uităm la traseu. În dreapta urme. În stânga urme. De fapt, erau urme de urme pentru că erau slabe. Doar bănuiam existența lor. Stâlpi de traseu nu se vedeau.
Adi zice: – Hai în stânga. – Hai.
Mergem vreo 30-40 de metri. Suntem la 2-3 metri unul de celălalt. Îmi arunc privirea în dreapta și peste o vale mică văd un stâlp de traseu cu bandă rosie pe el. – Prieteni, nu e bine pe aici. Ce-i cu stâlpul ală?
Ne oprim. Încercăm să ne orientăm. Adi zice: – Păi de acolo am venit. Eu: – Nu. N-am venit de acolo. Adi îmi arată în urmă cu degetul. – Ba da. Am trecut pe lângă stâlp și am făcut curba de acolo.
Vorbele lui combinate cu faptul că știu că el merge de multe ori pe munte mă conving. – Ok. Așa o fi. Hai să mergem.
Mergem încă 20 de metri. Nu se vede niciun semn de traseu. De fapt, de când am făcut stânga la bifurcație nu am mai întâlnit niciun semn de traseu. Stâlpul încă se vede în dreapta.
Nasoală senzația aceasta că nu ești pe drumul care trebuie. Atât în viață, dar și pe munte.
Mai ales în condiții vitrege ca cele de azi. Fiecare pas într-o anumită direcție implică un efort, o suferință. Dacă este într-o direcție greșită efortul este dublat pentru că trebuie să te întorci înapoi.
10 pași în direcția greșită adaugă 10 pași înapoi. 100 de pași în direcția greșită adaugă 100 de pași.
Ne oprim. Concluzionăm că am greșit traseul. Decidem să mergem la stâlpul ăla. Coborâm în valea din dreapta noastră și urcăm panta până la el. Vedem și alți stâlpi de traseu. Este bine. Suntem din nou pe calea cea bună. Pheu.
Colțarii
Mergem deja de 2 ore și 30 de minute. Fără colțari până acum. Pe culmea Bratocea sunt pante mici și mult “plat”. Traseul face stânga acum. Este o zonă în care este liniște. O zonă în care nu bate vântul.
Recunoaștem terenul. Știm că ne apropiem de o intersecție: Șaua Tigăilor. De acolo începe o zonă mai abruptă cu segmente de potecă înguste. Convenim să ne punem colțarii acolo.
Mergem încă 10 minute. Ajungem în șa. În șa este uragan. Neinspirată alegere să ne punem colțarii acolo. Presupunerea noastră că vom găsi adăpost lângă stâncile de aici se dovedește a fi falsă.
Părăsim traseul și coborâm în pantă 20-30 de metri ca să simțim vântul mai puțin.
Ne așezăm cu fața spre deal. Ne înfigem cât de bine putem în picioare să avem stabilitate, dăm jos rucsacele și ne aplecăm să umblăm în ele.
Din zona lui Marian vântul smulge o chestie neagră și duce cu repeziciune la vale. Mă uit mai bine. E una dintre mănuși.
di reacționează rapid și o tulește după ea. Periculoasă treabă să alergi prin zona aia, dar și mai periculoasă să nu ai o mănușă. O prinde cu greu după vreo 15 metri. Pheu… ziua este salvată: fără o mănușă pe aici, pe frigul ăsta ar fi fost nasol rău.
Adi revine lângă noi.
Nu e timp de stat. Vântul bate tare și senzația de frig este amplificată. Ne punem colțarii în condiții potrivnice. Eu și Adi avem colțari automați. Deși vântul ne “mângâie bine” și echilibru nostru este precar, îi punem destul de repede. Marian are semiautomați. Ăștia sunt mai migăloși la echipare și la el durează mai mult.
Mi-e frig la mâini. Extremitățile degetelor mă dor rău. Faptul că am două mănuși mă ajută când scot mănușa principală, dar frigul tot “mușcă” din mine. Îndur câtea minute. Durerea dispare.
Ultimul efort pentru vârf
Începem să urcăm spre vârf. Estimez în minte că mai avem maxim o oră și jumătate până sus.
Adi este în față. Semnele de traseu nu se mai văd deloc. Aici marcajul este pe pietre, iar pietrele sunt acoperite de zăpadă. Vizibilitatea este undeva la 20 de metri. Mergem cu atenție bazându-ne pe faptul că Adi ne duce pe calea cea bună.
La un moment dat dăm de o pantă mai abruptă. Mi se pare un loc potrivit să trec la piolet. Dau jos rucsacul. Dau jos mănușile principale. Pun bețele pe rucsac. Iau pioletul în mână.
Colegii decid că pentru ei nu e de piolet și rămân la bețe. Am plecat din Șaua Tigărilor de vreo 45 de minute. Ne oprim la adăpost lângă o stâncă. – Facem pauză? – Nu. Hai să facem vârful și facem pauză aici când coborâm.
Îi dăm înainte.
Vârful Ciucaș – Micul K2
La 13:05 am ajuns pe vârf. 4h și 15 minute ne-a luat. Mai este o persoană acolo. Un bărbat.
Vântul bate tare și este extrem de frig. În jur nu se vede nimic.
Facem câteva poze. Eu lui Adi, Adi mie. Marian nouă, eu lor.
Marian face și un filmuleț. Ce sacrificiu din partea lui.
Este nasol să ții mâna fără mănușă acolo.
Vă place bărbița mea de gheață, prieteni? Adi a zis că seamănă cu cea a dragonilor leonopteryx din Avatar.
În 5 minute plecăm de pe vârf! Ciucașul prietenos nu este la fel de prietenos astăzi.
Experiența gastronomică la -15 grade
Coborâm prin ceață. Adi este în față, Marian la mijloc, eu în spate.
Ajungem la piatra de care vă vorbeam mai devreme. Luăm pauză. A doua pauză a zilei.
Este vânt și aici, dar bate mai lejer ca pe vârf.
Beau ceaiul din termos. Doamne, ce bine se simte. Marian bea și el.
Umblu în punga cu mâncare. Pe lângă batoanele de cereale și ciocolată. Am două sandvișuri cu pui, un măr și două banane.
Fructele sunt înghețate bocnă. Deh… dacă le-a făcut Dumnezeu cu apă. Nu se pot mânca. De reținut pentru ture viitoare la temperaturi asemănătoare: nu cărăm fructe cu noi.
Ronțăi la cele două sandvișuri. Se simt ca și cum au stat în congelator vreo câteva ore. Păi da, pentru că chiar au stat, nu-i așa? -15 grade temperatură statică azi.
Iau și o bucată de ciocolată. Tare ca piatra, dar se topește în gură.
Simt cum se întâmplă un boost de stare de spirit.
Adi se uită la noi. Nu bea și nu mănâncă nimic.
“Interesantă alegere” îmi zic în minte. “Cred că-și antrenează corpul pentru ascensiunile mai grele de afară.”
În rucsac am și o pungă de apă. Văd că s-au format niște ace de gheață prin ea, dar nu a înghețat complet. Încerc să beau din ea prin furtun. Nu se poate. Furtunul e înghețat. De dimineață, când am plecat de la mașină, m-am asigurat că nu am apă pe el și l-am ținut toată ziua în rucsac.
Nu-mi place chestia asta! Îmi dă peste cap o convingere mai veche. Aceea că dacă sufli apa în rucsac după ce bei și ții muștucul furtunului la cald, o să poți folosi punga să bei din ea prin furtun. Se pare că este limitată la o anumită temperatură presupunerea. Probabil la câteva grade sub zero, nu la -15.
Îmi imaginez cum ar fi să am nevoie să beau apă acum. Ar fi mare deranj. Din pungă nu se poate bea direct. Ar trebui să pun apă din pungă în paharul termosului și să beau de acolo. Oare cât timp fără mănușă pe mână ar însemna asta?
Ne punem rucsacii în spate și pornim la vale.
A doua rătăcire. Cea serioasă
Ne întoarcem pe același traseu. Mergem simțitor mai repede. Deh. Suntem pe coborâre. Semne de traseu nu sunt.
Mergem la ghici și pe “mâna” lui Adi.
La un moment dat ne trezim într-o zonă în care nu mai recunoaștem nimic în jur.
Și ce este îngrijorător este faptul că în stânga este o pantă, când, de fapt ar trebuie să fie o vale.
Ne oprim. Ne sfătuim. Eu și Marian avem hărți pe ceasuri. Le consultăm. Trec minute bune. E frig.
Urâtă senzația asta că ești pierdut în sălbăticie.
Concluzionăm că trebuie să urcăm panta din stânga ca să ajungem la traseu. O urcăm. De la capătul ei văd niște urme de bocanc într-o văiugă. – Domnilor, pe aici este. Am găsit urme.
Adi zice: – Nu e bine. Uite turnul lui Goliat. Nu avem treabă pe acolo.
Mă uit la văiugă, mă uit la Adi. Nu sunt convins că are dreptate, dar vorbește cu convingere, așa că merg pe mâna lui.
Mergem 50 de metri prin ceață și printr-un vânt puternic care bătea cu forță din lateral.
Victorie. Vedem un stâlp de traseu. Ceasul îmi indică faptul că suntem pe traseul bun, în apropierea de Șaua Tigăilor.
Cum am rămas fără ambele căciuli?
Mergem pe creastă cu spor. Nu mai facem efort pentru a urca, ci facem eforturi pentru a înfrunta vântul care bate uneori din lateral, dar de cele mai multe ori din față.
A trecut o oră de când am lăsat în spate Șaua Tigăilor.
Mi se aburesc și mie ochelarii. Nu mai văd bine prin ei. Îi ridic pe frunte. Merg doar cu cagula și cu gluga de la softshell. Îmi aplec capul ca vântul să nu-mi lovească fața în plin.
Am colțarii în picioare. Le țin mai depărtate ca de obicei. Vântul mă dezechilibrează în lateral din când în când. Trebuie să fiu atent să nu mă tai cu ei sau să calc strâmb.
“Botul de porc” al cagulei a înghețat bocnă și el. Din cauza condensului format de respirația mea. Îl simt incomod pe față, dar e mai incomod fără el.
Mergem cam la 10 metri unul de celălalt. Vântul se întețește. Aud un zgomot distinct de cel produs de vânt în stânga mea. Mă întorc. Este un articol de îmbrăcăminte care este zburat de vânt. În două secunde este la 30 de metri și în afara razei mele vizuale.
Ahh… Căciula mea Mammut. Cea neagră. Cu care am mers prin multe aventuri. Am pus-o neinspirat peste cureaua ochelarilor de ski.
Ahh. Urăsc să pierd chestii. Trebuie să mă duc să-mi iau alta săptămâna viitoare.
Mai trece o jumătate de oră. Vântul din lateral deschide velcrourile din partea superioară a rucsacului care țineau bețele prinse de el. Bețele atârnă în lateral prinse doar în chingile de jos.
Trebuie să dau rucsacul jos, să pun pioletul pe el și să le iau în mâini. Nu o fac. Nu am chef să-mi dau jos mănușile.
Băieții mergeau cu bețele, de fapt, ei toată ziua au mers așa. Eu eram încă la piolet. El nu-și mai avea sensul de prin Șaua Tigăilor, dar na… am amânat schimbul.
Îl strig pe Marian. – Marian, ajută-mă și pe mine puțin. – Zi, Sorine. – Marian, dă-mi și mie bețele. Poți să-mi prinzi pioletul acolo? – Da.
Marian îmi dă bețele. – Sorin, ai rucsacul deschis. – Huh? Cum să fie deschis? L-am închis la ultimul popas. Sunt sigur de asta.
Dau rucsacul jos. Compartimentul din față e deschis.
WTF?! Cum s-a întâmplat asta?
Mă uit în el. Mare noroc. Văd că-mi lipsește doar căciula de rezervă. O căciulă Kama cu Goretex.
Pisici, am pierdut și a doua căciulă.
Se apropie și Adi. – Da. Ți l-a deschis vântul. Ai lăsat fermoarele sus și vântul le-a împins în lateral. Data viitoare lasă-le închise până jos, într-o parte a buzunarului. Dacă eram într-o tură de mai multe zile, cu ambele căciuli pierdute, ar fi fost nasoală treaba.
Închid rucsacul corect, accept în mintea mea că am pierdut încă o căciulă și pornim la drum din nou.
Mai avem cam o oră până la mașină. Coborâm în zona cu copaci și scăpăm de vânt.
Acum lucrurile se simt ca într-o drumeție Socializează cu Noi, adică mergem lejer și plăcut în condiții de iarnă.
Surprizele neplăcute din mașină
E 16:15. Ajungem la mașină. Sunt doar două mașini acolo. Niște turiști care au oprit să facă niște poze și niște schiori de tură care se întorc din zona munților Grohotiș.
7 ore și 30 de minute a durat drumeția noastră.
Ne dezechipăm de bocanci. Asezăm echipamentul în masină. Stau câteva minute bune fără mănuși. E foarte frig. Mâinile mi-au înghețat bine și mă dor. Buricele degetelor sunt bocnă.
Ne suim în mașină și plecăm spre București. Adi e la volan. Ce rezistență are omul ăsta! Tot el a condus și de dimineață.
În masină, mâncarea pe care am lăsat-o acolo este înghețată. Niște batoane cu cereale și niște sandvișuri cu brânză. Nu contează. Le mănânc așa. Simt nevoia de a mă energiza într-un fel.
Trece o jumătate de oră. În mașină e cald bine.
Însă la mine nu e bine. Buricele degetelor mă dor foarte tare. Buricul degetului mare de la mâna stângă s-a înnegrit. Buricul degetului mijlociu de la mâna dreaptă este vânăt.
Îmi zic că sunt încă sunt înghețate și că o să-mi revin repede.
La 19:00 suntem la București. Băieții mă lasă la mașină în parcare la Ikea. Ne luăm la revedere. Le mulțumesc pentru că m-au luat cu ei și pentru filmulețele și pozele care o să-mi aducă aminte mereu de această zi de pomină.
La spitalul de Urgență
Mă sui în mașină. Îmi dau softshell-ul jos. În gluga lui văd ceva negru.
Ahh… E căciula mea de la Mammut. Cea neagră pe care credeam că o luase vântul.
Huh? Cum așa?
Aaa… Când zburase chestia neagră pe traseu era de fapt căciula din rucsacul deschis de vânt. Nu era căciula din cap.
Bună treabă. O supriză plăcută.
Mă întrept spre casă. Îmi este greu să conduc. Mă dor mâinile atunci când le pun pe volan.
Îmi sun o prietenă medic. – Ana, am fost pe munte mi-au degerat degetele. Ce să fac? – Off, Sorin. Să miști mâinile mult ca să stimulezi circulația și du-te la camera de gardă să te vadă cineva. – La urgență? – Da.
Pun pe waze Spitalul de Urgență București. Ajung. Fac check-in-ul covidian. – Trebuie să vă vadă un plastician.
Îmi face o fișă de intrare și mă trimite de la Urgențe Ușoare. Acolo sunt invitat să aștept pe hol. Sunt îmbrăcat ca pe munte. Închid și deschid mâinile ca să stimulez circulația. Tare mă mai dor.
– Dl. Rădan, nu este nimic grav. Ați degerat la extremități. O să vă dau o rețetă cu pastile și cu unguent și timpul va rezolva problema. – Unde ați pățit-o? – În Ciucaș, doamnă. – Așa de frig a fost? – Da. – 33 temperatură resimțită. – Waw. Dar ce ați căutat pe acolo? – ………(nu știu ce să-i zic ca să înțeleagă că muntele ne-a cheamat) – Să nu vă mai expuneți la frig până nu vă reveniți.
Off… Concediul meu la schi de săptămâna viitoare.
Îmi scrie rețeta.
Mă duc la farmacia de peste drum. O cumpăr. Iau deja pastilele din farmacie.
Pheeu… bine că am scăpăt doar cu atât. Putea să fie mult mai rău.
Chestia nasoala cu degerăturile, prieteni, este ca nu ne dăm seama că se produc decât atunci când ne întorcem la căldurică. În timpul drumeției, simțim frig, dar nu știm dacă este doar frig “simplu” sau este frig “și vom degera de la el”.
Ce m-a învățat ziua aceasta?
Mănușile
Temperatura care minimă care este scrisă pe mănuși este temperatura la care reziști cu ele, nu temperatura la care îți este bine cu ele.
Black Diamond Soloist cu care am mers aveau un indice de temperatură -26 ºC/-9 ºC. M-am gândit că împreună cu o pereche de mănuși liners de alergare (de la Nike) voi face față. Evident asta nu s-a întâmplat.
Așa că deja mi-am achiziționat următoarea pereche un Black Diamond Super Light Mitts Gore-Tex care au indicele de temperatură -31 °C /-12 °C! Sunt mănuși cu un singur deget acestea. Fiind cu un singur deget o să-mi permită să-mi iau o pereche de mănuși mai groase ca liners(mănuși sub mănuși).
Black Diamond Soloist sunt mănuși cu 5 degete îmi permite doar manuși liners subțiri. De asemenea, chiar cu mănuși subțiri, în aventura de mai sus am avut uneori dificultăți în a-mi pune mănușile în mâini. Nu nimeream cu ușurință locurile în care trebuia să-mi introduc degetele în mănușă. Timpul pierdut cu treaba asta a contribuit la expunerea mâinilor la frig.
De asemenea, Black Diamon Soloist nu are prinderi de mâini (se pot pune, dar nu vin cu mănușile atunci când le cumpărăm) și tura asta, pe vântul ăla, chiar era nevoie de așa ceva. Când le dăm jos pe ger, le dăm pentru că avem nevoie să manevrăm echipament, urmând ca apoi să le punem pe mâini cât mai rapid. Este destul aiurea să le dăm jos și apoi să vedem că o mână ne este blocată pentru că trebuie să ținem cu ea de mănuși, ca să nu ni le ia vântul. Sau că trebuie să alocăm timp ca să le băgăm prin buzunare (și asta nu este ușor că mănușile călduroase sunt destul de voluminoase)
Am improvizat eu un sistem de prindere băgând mâinile prin sistemul de strângere a mănușilor pe mâini, dar nu a fost ce trebuie. Faptul că mănușile erau prinse de mâini prin chinga care le și strângea mă facea să nu mă îngrijorez că le voi pierde când le dădeam jos, dar și băgarea mâinilor în ele era mai anevoioasă. Rezultat: timp mai mare de expunere a mâinilor la frig.
Așa cum am scris mai sus eram convins că, iarna, dacă sufli apa în pungă după ce bei și ții punga în rucsac și muștucul pe care îl bagi în gură la piept, apa nu va îngheța și poți bea apă din ea.
Fals.
Și dacă stau să mă gândesc, prost am fost că am crezut așa ceva. Informația asta venea de la un ghid montan mult mai experimentat ca mine și se pare că nu am procesat-o suficient.
Temperatura de îngheț a apei este zero grade, indiferent că e în rucsac sau nu. Rucsacul nu generează căldură, deci nu ține de cald apei. Teoria cu suflatul apei este probabil valabilă pentru temperaturi joase (gen -1/-5 grade Celsius) și pentru ture de 6-7 ore. Când apa, de fapt, nu are timp să înghețe.
Ajuns acasă am făcut și un test. Am băgat punga de apă în congelator la -15 grade. Rezultat: în două ore era bocnă.
După 8 ore apa era încă dezghețată. Nu se putea bea din ea prin furtun pentru că acesta înghețase, dar se putea bea din ea.
Acoperirea feței
Un lucru de care nu mi-am dat seama când am fost sâmbătă seară la spitalul de urgență a fost că și fața mea a fost afectată de frig. Vedeți poza aceasta?
Porțiunea de pe nas a fost expusă la ger toată ziua. În timpul turei nu am simțit că ar fi ceva în neregulă, dar a doua zi acolo a apărut o rană care a fost deschisă vreo 4-5 zile după drumeție.
Am tratat-o cu Oximed Spray și Kanamicină și, când scriu aceste rânduri, la o săptămână după drumeție, este aproape vindecată complet.
Ce este de învățat din asta? Trebuie să-mi iau o protecție la nas când mai merg în asemenea drumeții. Da. Există așa ceva.
Importanța cagulei
Cagula Cold Avenger cu simpaticul “botic de porc” și-a făcut treaba din plin.
În “botul de porc” s-a creat un microclimat unde temperatura era mai mare ca în exterior, adică am respirat mereu aer încălzit.
Tot din cauza ei, ochelarii mei au aburit după ore bune de mers. Respirația mea era evacuată prin cagulă și nu direct în sus peste ochelari. De asemenea, materialul din care este făcută este foarte călduros.
Experiența colegilor a fost diferită. După ce au pierdut abilitatea de a folosi ochelarii de schi, ei au folosit cagule și bufuri pentru izolarea feței de exterior, dar, din cauza faptului că respirau prin ele, s-au udat și au înghețat. Alegerea rămasă la dispoziție era: fie cu buful înghețat pe față, fie cu fața fără protecție antivânt! Voi ce ați fi ales, prieteni?
Adi, în multe momente, a fost în față și avea nevoie să vadă pe unde o ia! Pentru că a mers fără ochelari erau dăți în care se oprea, își dădea mănușile jos și își curăța sprâncenele de chiciura care se forma pe ele ca să poată vedea.
Pentru mine, faptul că Adi și Marian au continuat drumeția, deși au rămas fără abilitatea de a folosi ochelarii, a fost o chestie care spune multe despre puterea lor de a îndura condiții vitrege. Eu nu cred că aș fi mers mai departe în aceeași situație, așa că nu pot decât să mă înclin cu respect în fața lor.
Faptul că sunt lați mă ajută să-mi protejeze o bună parte din față de vânt și îmi oferă o vedere periferică foarte bună. Înainte să se aburească de tot și să nu-i mai folosesc, ei s-au mai aburit de vreo două ori, dar s-au și dezaburit fără intervenția mea. Fante lor de aerisire și-au făcut treaba excelent.
Restul echipamentului
S-a comportant excelent. De zic asta? Pentru că, în afară de mâini, nu am avut probleme cu frigul.
Ghetele Lowa Mountain Expert combinate cu sosetele Mund Himalaya s-au comportat excelent. Picioarele au fost mereu la căldurică.
Când am urcat am avut pe mine: un tricou, bluza de corp, geaca de vânt, softshell-ul. Au fost momente când mi-am desfăcut fermoarul de la softshell pentru că îmi era cald.
Când am coborât am pus peste cele de mai sus o geacă de puf. Îmi era puțin frig pe la fund dacă eram într-o zona cu vârf puternic și făceam pauză, dar … stai… pauzele nu se fac în zone cu vânt puternic, nu-i așa?
Tricoul si bluza de corp de schimb au ramas în rucsac nefolosite.
Cum s-au vindecat degerăturile?
Cea de pe față s-a vindecat cam în 7 zile. Degerăturile de la mâini încă nu. În primele două zile mă dureau degetele așa de tare încât nu puteam să tastez. Apoi durerea a început încet, încet să dispară.
Au trecut printr-o etapă în care la 3 dintre degete, cele mai afectate, s-a format pungi de lichid sub piele. Le-am spart cu un ac de cusut încins pentru a elimina lichidul. Acum pielea din zona respectivă este moartă.
Lucru amuzant: nu pot folosi eranul telefonului mobil cu ele.
Aștept să se genereze sub pielea moartă o piele nouă ca să-mi recapăt integral funcționalitatea mâinilor.
Date tehnice. Concluzii
Traseul a fost Pasul Bratocea -> Șaua Tigăilor -> Vârful Ciucaș și înapoi.
Distanța parcursă dus-întors a fost de 14km. Diferența de nivel +-750m.
8:40 am plecat de la mașină, 13:05 am ajuns pe vârf, la 16:10 eram la mașină.
Ne-a luat 4h si 15 minute să ajungem pe vârf și 3 ore să ne întoarcem.
Muntele este un loc fain cam pe orice vreme dacă știi ce faci și ai si echipamentul potrivit.
Însă sunt și dăți în care muntele este fain pentru că alegi să stai acasă.
Noi am venit pentru că am dorit să vedem Ciucașul și altfel decât îl știam, adică ca un masiv blând.
Muntele ne-a îndeplinit dorința și ni l-a arătat ca un mic Everest.
Vă mulțumesc că sunteți aici, prieteni!
Dacă aveți ceva de spus, vă invit să-mi lăsați un comentariu mai jos.
Să ne vedem cu bine pe poteci, Sorin Rădan – Ghid Național Socializează cu Noi
Galerie foto
Așa cum am scris și mai sus, toate pozele din acest articol au fost făcute de Marian și de Adi. Ei au drepturile de copyright asupra lor, iar eu le folosesc aici având permisiunea lor.
Click AICI pentru a citi povestea acestei drumeții pe blog.
7 thoughts on “Sfaturi pentru drumeții la temperaturi foarte scăzute! Ce faci când Ciucașul devine Everest?”
Pippo
Salut Sorin, Am fost de multe ori pe munte in conditii mai aprige si cu echipament mult mai precar… Acum aproape 30 de ani…Fatza total acoperita, folie de supravietuire pe post de… maiou si…”sub-pantaloni” si in bocanci si un vant de 95km/h, temperatura masurata de -25°C, Bucegi, zona Babele, in studentie… alpinist incepator…, antrenament crunt si constant, cu un coechipier…Si astazi, vara si iarna nu transpir niciodata pe munte, indiferent de efort. Ma imbrac astfel incat sa nu transpir… Antrenorul meu de alpinism ne sfatuia astfel ca cea mai buna metoda de a intari sistemul imunitar si rezistenza corpului la ger… Timp de 4 ore cat a durat furtuna, doua lucruri am facut: am mers constant, nu ne-am oprit deloc, am respirat constant… Rezultate: confort termic ce nu l-am avut niciodata, doar dificultate de a merge…” drept ” din cauza vantului. De unde am stiut parametrii meteo: Simplu: De la statia meteo de la Babele. Cei de acolo ne-au confirmat si perioada de timp cat a durat acest infern. Solutie banala, pe care o stiam de la cursurile de supravietuire de la cursul de alpinism extrem… O statistica a deceselor iarna pe munte arata ca … prioritare sunt mortile prin asiderare( inghet)! Am experimentat controlat ce se intampla la -15°C cand nu ai nici macar hanorac, ci doar camasa si… un pull-over nu foarte gros… Metoda de supravietuire e banala, dar cere… enorm de mult antrenament. Aplicata astfel , verificata este asa: matanii in continuu… 8…10 ore… incredibil dar functioneaza…lucreaza tot corpul…Capul protejat perfect, mai bine capul protejat decat pieptul… Morala: folia de supravietuire, pe care si vara o port dupa mine, poate face minuni . In plus, mai bine sa nu se plece pe munte daca nu se dispune de conditie fizica peste medie. Personal, sfatuiesc pe cei care ma insotesc sa faca un simplu test de adaptare a inimii la efort… Testul Ruffier… Daca sistemul cardio/ resp nu e la nivelul optim, e mai bine sa se aleaga trasee foarte usoare… Ovidiu
Salut Sorin, o aventura de neuitat, bine că s-a terminat cu bine. Multumită acestei experiențe ai tras concluzi corecte si ne-ai transmis sfaturi foarte utile in alegerea echipamentului de iarna, sfaturi pentru care iti multumesc foarte mult si le voi pune in practica in aceasta iarna. Voi incepe prin cumpararea acelor manusi de la Black Diamond Super Light Mitts GoreTex si incet, incet, voi continua cu restul echipamentului. Este o placere sa iti urmaresc filmatele si sa iti ascult sfaturile, la tot ce inseamna mersul pe munte, respectarea lui si toate echipamentele necesare de sezon, pentru a avea o drumetie cat mai placuta si sigura, in mijlocul naturii. Mult succes in tot ceeace faci si la cat mai multe drumetii cu poteci insorite!
Mihai Popescu
salut baieti. cred ca pe data de 13, ora 1 eram in varf acolo. ati urcat doi apoi a mai venit un baiat? eu eram inghetat tot pe fata si tzurturi la sprancene :) nu stiu daca voi ati fost dar am vb cateva minute cu unu, apoi am coborat spre cabana. am si o filmare din varf . a fost crunt. nu am avut ochelari am avut mici degereturi pe obraji cam atat. in rest ffff tare :)
Salut, Doru :) Da. Noi am fost. Tu erai băiatul de pe vârf pe care l-am menționat în articol. Eu am fost al treilea drumeț din grupul nostru care a ajuns pe vârf :) Să ne vedem cu bine pe poteci. Mă bucur că ai văzut articolul.
foarte tare experienta. mi-am testat echipamentul. e perfect. dar acu stiu ce mi-au lipsit! ochelarii de ski si un ceai cald :)) apa era inghetata
demult. bun articol si la mai multe!
Mulțumesc pentru aprecieri, Doru. O să mai scriu cu siguranță. Văd că sunt mulți oameni interesați de munte. Ochelarii de schi sunt super importanți iarna: pentru protecție la vânt și pentru a ne proteja ochii de radiațiile solare. Vezi comentariul lui Adi legat de asta de mai sus. Să ne vedem cu bine pe poteci.
În fiecare luni îți vom trimite un email legat de asta. Vei învăța lucruri despre echipament, despre pericolele muntelui, despre siguranță, despre animalele muntelui etc. Totul de la un ghid montan profesionist. Bonus: Te vom anunța prin email atunci când lansăm excursii noi.
Salut Sorin,
Am fost de multe ori pe munte in conditii mai aprige si cu echipament mult mai precar… Acum aproape 30 de ani…Fatza total acoperita, folie de supravietuire pe post de… maiou si…”sub-pantaloni” si in bocanci si un vant de 95km/h, temperatura masurata de -25°C, Bucegi, zona Babele, in studentie… alpinist incepator…, antrenament crunt si constant, cu un coechipier…Si astazi, vara si iarna nu transpir niciodata pe munte, indiferent de efort. Ma imbrac astfel incat sa nu transpir… Antrenorul meu de alpinism ne sfatuia astfel ca cea mai buna metoda de a intari sistemul imunitar si rezistenza corpului la ger…
Timp de 4 ore cat a durat furtuna, doua lucruri am facut: am mers constant, nu ne-am oprit deloc, am respirat constant…
Rezultate: confort termic ce nu l-am avut niciodata, doar dificultate de a merge…” drept ” din cauza vantului.
De unde am stiut parametrii meteo: Simplu: De la statia meteo de la Babele. Cei de acolo ne-au confirmat si perioada de timp cat a durat acest infern.
Solutie banala, pe care o stiam de la cursurile de supravietuire de la cursul de alpinism extrem…
O statistica a deceselor iarna pe munte arata ca … prioritare sunt mortile prin asiderare( inghet)!
Am experimentat controlat ce se intampla la -15°C cand nu ai nici macar hanorac, ci doar camasa si… un pull-over nu foarte gros…
Metoda de supravietuire e banala, dar cere… enorm de mult antrenament. Aplicata astfel , verificata este asa: matanii in continuu… 8…10 ore… incredibil dar functioneaza…lucreaza tot corpul…Capul protejat perfect, mai bine capul protejat decat pieptul…
Morala: folia de supravietuire, pe care si vara o port dupa mine, poate face minuni . In plus, mai bine sa nu se plece pe munte daca nu se dispune de conditie fizica peste medie.
Personal, sfatuiesc pe cei care ma insotesc sa faca un simplu test de adaptare a inimii la efort… Testul Ruffier… Daca sistemul cardio/ resp nu e la nivelul optim, e mai bine sa se aleaga trasee foarte usoare…
Ovidiu
Salut Sorin, o aventura de neuitat, bine că s-a terminat cu bine. Multumită acestei experiențe ai tras concluzi corecte si ne-ai transmis sfaturi foarte utile in alegerea echipamentului de iarna, sfaturi pentru care iti multumesc foarte mult si le voi pune in practica in aceasta iarna. Voi incepe prin cumpararea acelor manusi de la Black Diamond Super Light Mitts GoreTex si incet, incet, voi continua cu restul echipamentului. Este o placere sa iti urmaresc filmatele si sa iti ascult sfaturile, la tot ce inseamna mersul pe munte, respectarea lui si toate echipamentele necesare de sezon, pentru a avea o drumetie cat mai placuta si sigura, in mijlocul naturii. Mult succes in tot ceeace faci si la cat mai multe drumetii cu poteci insorite!
Mihai Popescu
Salutare, Mihai :)
Mulțumesc pentru comentariu, domnule. Înseamnă mult pentru mine. Mă bucur că îți plac articolele și filmulețele mele și că te ajută.
Baftă acolo și să ne vedem cu bine pe poteci!
salut baieti. cred ca pe data de 13, ora 1 eram in varf acolo. ati urcat doi apoi a mai venit un baiat? eu eram inghetat tot pe fata si tzurturi la sprancene :) nu stiu daca voi ati fost dar am vb cateva minute cu unu, apoi am coborat spre cabana. am si o filmare din varf . a fost crunt. nu am avut ochelari am avut mici degereturi pe obraji cam atat. in rest ffff tare :)
Salut, Doru :) Da. Noi am fost. Tu erai băiatul de pe vârf pe care l-am menționat în articol. Eu am fost al treilea drumeț din grupul nostru care a ajuns pe vârf :) Să ne vedem cu bine pe poteci. Mă bucur că ai văzut articolul.
foarte tare experienta. mi-am testat echipamentul. e perfect. dar acu stiu ce mi-au lipsit! ochelarii de ski si un ceai cald :)) apa era inghetata
demult. bun articol si la mai multe!
Mulțumesc pentru aprecieri, Doru. O să mai scriu cu siguranță. Văd că sunt mulți oameni interesați de munte. Ochelarii de schi sunt super importanți iarna: pentru protecție la vânt și pentru a ne proteja ochii de radiațiile solare. Vezi comentariul lui Adi legat de asta de mai sus. Să ne vedem cu bine pe poteci.